Luiza Rădulescu Pintilie
Am revăzut, după mulţi ani, duminică 22 august a.c., Gara Slănic. Frumoasa gară de până spre sfârşitul anilor ’80, cu peron mare şi sală de aşteptare largă, cu bănci mari şi încăpătoare din lemn, care se umpleau de lume la fiecare nouă sosire sau plecare a unui tren dintre multele „perechi” care făceau legătura cu Ploieştiul şi mai departe spre Măneciu, cum fac şi astăzi, de altfel, dar cu mult, mult mai puţine.
Azi – o gară ştearsă, care moare încet nu numai la capătul de linie la care se află geografic, ci mai ales la cel al nepăsării. Văzusem deja şi mă întristasem, cu nici o jumătate de oră înainte, câţiva kilometri mai jos, gara Vărbilău – azi devenită casă de locuit şi trenul oprit la… cantonul micuţ de lângă barieră. Aceeaşi soartă ca la gara Găvănel, de pe aceeaşi linie, acelaşi destin ca acela al multor alte gări de prin toată ţara, vândute – la fel precum terenuri, cantoane, garnituri de tren etc, de CFR – mai ales pentru foşti angajaţi, sau de fisc, pentru recuperarea datoriilor. Cineva mi-a spus, chiar când scriam acestea rânduri, că pentru gara Coţofeneşti, pe unde trece acelaşi tren înainte de a ajunge la Slănic, nu sunt cuvinte care să descrie locul fetid în care s-a transformat!
Recunosc însă că de gara din oraşul sării mă leagă prea multe amintiri ca să nu am încă, după ce tocmai am revăzut-o aşa cum arată astăzi, un dureros sentiment de revoltă. Nimic din strălucirea de cândva! Linii îmburuienate, crescute printre şine, traverse şi pietre, bălării ieşite prin cimentul crăpat al peronului, pereţi uşor coşcoviţi, iar pe o latură înconjuraţi de kitsch-ul comerţului stradal cu de toate. Parcă toată clădirea impunătoare într-o vreme s-a micşorat, intrând în pământ, şi la fel falnicii brazi ce o înconjoară.
Aceasta e prima gară mare pe care am descoperit-o încă din primii ani ai copilăriei, înainte cu ceva timp de a fi ajuns în Gara Ploieşti Sud şi am văzut-o apoi, în toţi anii existenţei mele, de multe, foarte multe ori. Doar după 1989 am coborât pe peronul său foarte rar, poate şi de aceea imaginea regăsită după treizeci şi ceva de ani a fost, la prima vedere, un şoc.
…Urcată în halta Mălăieşti, de obicei într-un tren de dimineaţă, am admirat, în toată copilăria şi tinereţea mea, pe fereastră, fiecare gară prin care treceam, toate curate şi înconjurate de ronduri de flori. La Slănic însă nu ştiam niciodată ce să privesc mai întâi. Liniile care se întretăiau şi pe care era mai mereu un tren de călători, gata să ducă navetişti la Plopeni sau Ploieşti, sau plin de sare şi pregătit de plecare spre toate destinaţiile exportului intern şi extern, clădirea gării, cu etaj, cu pereţi din cărămidă şi multe ferestre, ceasul mare de pe peronul pavat, ghivecele suspendate pline de flori – albastre mai ales, în timpul verilor, jardinierele înflorite şi ele lângă stâlpii ornamentali şi de-a lungul drumului ce ducea spre hotelul din apropiere sau fântâna mare, zidită, din care ţâşnea apă rece, cristalină şi pe lângă nu trecea aproape nimeni fără să se oprească şi să bea. Am stat nu o dată la coadă, nu atât ca să îmi astâmpăr setea, ci fascinată de susurul apei care se desfăcea într-un evantai de stropi. Am privit nu de puţine ori ceremonialul schimbării locomotivei la capăt de linie, încât să se poată întoarce de unde a venit şi momentul în care şeful de gară saluta, ridicând un steguleţ, la momentul plecării. Apoi, şuieratul trenului se risipea peste toate dealurile dimprejur… Ani mulţi, în timpul verii, existau trenuri care făceau legătura direct cu Bucureştiul, pentru turiştii care veneau din ţară şi nu numai – polonezi mai ales, atraşi de băile cu apă „verde” sau „roşie”, de legendara Grotă a Miresii sau de salina vindecătoare de sub pământ. Marfare cu zeci de vagoane au dus ani mulţi sare inclusiv în fosta Iugoslavia, la Pancevo (azi în Serbia), şerpuirea lor, la ore fixe, pe liniile de fier auzindu-se, de departe, prin toate aşezările de pe valea Slănicului.
Linia de cale ferată Buda–Slănic este o linie secundară, construită în decembrie 1883, ce se desprinde din gara Buda de pe calea ferată Ploiești-Brașov și traversează aproape 50 de kilometri, mărginită de dealuri şi albiile râurilor Teleajen şi Slănic, urcând până spre 400 de metri – cota la care se desfăşoară oraşul de la capăt de linie. Un oraş în care nu s-a mai auzit glasul roţilor de tren timp de vreo patru ani după ce, în toamna anului 2007, podul de la Prăjani a fost pus la pământ de inundaţii şi traficul feroviar a fost oprit. Azi se aude cu mult mai stins, însoţind trenurile care mai ajung aici şi declinul unei gări ce şi-a păstrat în mare parte arhitectura începuturilor, refăcută în 1961 aşa cum arată astăzi şi… deraiată în vâltoarea vremurilor pe linia cu sens unic a degradării. Pasionat de istoria locală, slăniceanul Viorel Vasile pregăteşte un album fotografic între ale cărui file se va regăsi şi povestea… măririi şi decăderii Gării Slănic. În zona rampei de întoarcere a locomotivelor- a cărei imagine ne-a pus-o la dispoziţie- îşi găseşte locul, în imaginaţia şi în dorinţa sa arzătoare ca nimic să nu se piardă din povestea adevărată a oraşului Slănic şi a simbolurilor sale, un muzeu… În aceeaşi valoroasă arhivă are cărţi poştale ce înfăţişează gara de odinioară… Despre gara de azi, aceeaşi împărtăşită amărăciune precum a noastră şi a multora dintre cei care, în aceste zile, localnici sau turişti, se uită, văd cu ochii lor cum arată şi nu le vine să creadă.
