Casa cu băncuţă la poartă!

Luiza Rădulescu Pintilie

Am văzut mai întâi, acum câteva dimineţi, casa refăcută, ce tocmai a primit o nouă viaţă. Mi-a plăcut că nu sfidează nici prin proporţii şi nici prin materialele şi culorile folosite, păstrând spiritul unei case de ţară, chiar dacă e situată într-o comună “lipită” de capitala judeţului. Mi-au bucurat privirea muşcatele puse la ferestre şi la balcon, dar cel mai mult m-a bucurat băncuţa aşezată lângă poartă. Cu atât mai mult cu cât port mâhnirea de a fi văzut în ultimii ani, la multe dintre casele modernizate prin satele prin care trec în fiecare zi, o abandonare aproape totală a vechiului lor chip, o îndepărtare dorită de specificul zonei, o ştergere a oricărui semn că te afli într-o zonă rurală, orăşenizându-le pe orizontală şi pe verticală – uneori… internaţionalizându-le chiar prin elemente împrumutate la întâmplare de prin lumea largă – iar băncuţele sprijinite de gardurile de lemn ori de cele din fier forjat au fost mai toate… sacrificate.

Fără doar şi poate că fiecare are tot dreptul şi toată libertatea să dea casei sale şi locului ce o întregeşte înfăţişarea pe care o doreşte, încât să o simtă mai mult decât pereţi, uşi şi ferestre, poarta şi gardul de la drum şi să fie căminul pe care îl visează. Şi ştiu că nu se construieşte uşor – nici băneşte, nici sufleteşte – o casă, darămite căminul în care să te simţi… acasă!
Înţeleg pe deplin preocuparea pentru confort şi fireasca tendinţă de a ţine pasul cu vremurile în care progresele ştiinţei şi tehnologiei au ajuns până în cel din urmă cătun! Accept până la un punct chiar strădania celor care vor să-şi ridice casa mai “mândră” decât cea a vecinului şi, dacă se poate, cum nu s-a mai văzut în şapte sate! Sigur – dar asta e doar o opinie personală, prin care ar fi ultimul lucru cu care aş vrea să supăr pe cineva, de aceea mă şi grăbesc să-mi cer scuze – până nu are lei poleiţi în aur la poartă, curtea turnată în marmură, prin care să nu treacă nici cel mai mic firicel de iarbă verde şi un acoperiş plin de turnuri şi tunuleţe urcate până la cer!!!
Nu mă sfiesc însă să spun că odată cu băncuţele de pe la porţi a dispărut şi prin sate ceva din bună vecinătatea, bună înţelegerea şi bună voirea care făceau oamenii mai deschişi unul faţă de celălalt şi la bucurie, dar mai ales la necaz! Că odată ce gardurile şi porţile s-au înălţat, înapoia lor au crescut ceva mai mult şi indiferenţa, însingurarea, nepăsarea faţă de ceea ce se întâmplă în ograda vecină .Nu în sensul curiozităţii bolnăvicioase, iscoditoare, bârfitoare , pe care n-o tăgăduiesc că există şi fără doar şi poate că nu o împărtăşesc Nu în sensul ochilor care caută, dinapoia gardului, să vadă tot ce “mişcă” pe la vecini, ce mai fac, ce mai “dreg” şi nici al firului despicat, cu invidie şi cu răutate, strecurând câte un “cine ştie ce-or fi făcut de au atâţia bani!”, în patru şi apoi iar în patru, până la patruzeci şi patru, pe băncuţa de la poartă. Nu în sensul de a blama când vezi ceva rău şi de a-ţi spune în gând “fie la ei acolo!“ . Nici în cel al pierderii timpului cât e ziulica de lungă, răsucind pe o parte şi pe alta vorbele, ca un lung şi nefolositor prilej de a te afla în treabă, reluat cu vrednicie încă din zorii zilei următoare şi tot aşa… Câteodată stropit din belşug şi cu ceva de băut!
Categoric nu despre asta e vorba în aceste rânduri! Ci despre comunicarea între oameni pe care îi desparte un gard, dar îi leagă în multe cazuri o viaţă petrecută împreună ca vecini şi ca oameni trecători prin aceeaşi viaţă, care ne încearcă pe toţi, indiferent cine suntem, ai cui suntem, câţi bani avem sau n-avem…
Nu în puţine cazuri, o viaţă cu schimbul de două-trei generaţii înregistrat sub tavanul aceleiaşi case, de la bunici la copii. Oameni care se cunosc de când se ştiu! De-un leat la hora satului şi în armată, pentru cei care poartă pe umeri ceva mai mulţi ani. De o vârstă prin şcoli şi prin fabrici, pentru cei în floarea vieţii! Despre două-trei vorbe schimbate, în fuga zilei de lucru, pentru cei încă în putere, care mai pot face câte ceva pe lângă casă şi în curtea lor, trăgându-şi apoi sufletul pe băncuţa de la poartă, cât să afle dacă pe unul îl doare ceva şi mai ales dacă poate fi ajutat cu ceva, fie doar şi cu o vorbă bună, care lasă sentimentul – tot mai valoros, după cum susţin doctorii în ştiinţa inimii şi a minţii, în acest timp care devine unul al alienării – că nimeni nu e singur. Despre bucuria de a taini ceva mai îndelung în zilele de sărbătoare şi în cele de duminică, rânduite să fie zile de odihnă. Sau măcar de a privi, de pe aceeaşi băncuţă, cine trece, cine vine, ce se mai petrece. Şi iar nu e vorba despre păcatul “radioşanţului” pe care s-ar grăbi cineva să-l incrimineze, ci despre – repet – a nu te rupe de lume, de vecinul lângă care trăieşti şi a te refugia, depresiv şi însingurat, ori, dimpotrivă, mulţumit cu autosuficienţă de ceea ce ai şi unde ai ajuns, în tine, în problemele tale, în lumea ta. Dincolo de lacătul de la poartă, eventual de alarmă şi de camerele de luat vederi, ca să ştii exact până şi când trece pasărea cerului! Sunt multe studiile pe care le-aş putea invoca – din perspectiva argumentelor ştiinţifice ce fac trimitere la afecţiuni grave ce vin dinspre paradoxul comunicării tehnologizate, al amăgirii refugiului în lumea virtuală, unde sutele şi miile de împrieteniri nu schimbă de fapt prea mult realitatea unei singurătăţi ce capătă inclusiv nuanţe patologice,după cum atrag atenţia specialiştii- în favoarea rostului şi a locului băncuţei de la poartă, care te ţine conectat la lumea… vie, la comunitatea în care te-ai născut sau în care ai venit, un fel de instituţie solidă, până nu foarte de mult timp, în lumea satului… Fie şi doar pentru că te disciplina – ca să aleg doar un simplu exemplu – să nu treci pe drum cu gura “legată” şi să spui măcar “bună ziua” sau “bună seara”, obicei care, ca multe altele, se pierde şi el sub malaxorul nemilos al prezentului…
Azi se fură de prin curţi, garaje, case şi diverse acareturi ziua în amiaza mare şi pe nimeni nu miră că iese cineva necunoscut cu televizorul în spinare nu numai pe uşa apartamentului, ci şi pe poarta casei de la ţară…Vecinul din stânga află la magazin că bate clopotul pentru bătrâna lângă care are casa de când s-a născut, ba sunt şi cazuri în care vecinul din dreapta nu ştie cum îl cheamă pe cel care locuieşte peste gard… Un gard pe care unii nu ezită să-l “mascheze” cât pot de bine cu brazi înalţi sau plăci solide de beton, ca să nu se vadă, să nu se audă dincolo. Înduioşătoare imaginea – chiar şi când o rememorez – a celor două bătrânele pe care le văd, din când în când, pe băncuţa de la poarta cam singurei căscioare îmbătrînite rămase între casele mari, frumoase ridicate în ultimii ani într-o comună de la graniţa Ploieştiului! Amândouă îşi sprijină, chiar şi aşezate fiind, mâinile în baston. Câteodată li se alătură o vecină, un pic mai… tinerică, aşezată în faţa lor pe un scaun pliant. Duminica trecută, când se potolise arşiţa, erau toate trei în poartă. Aveau aproape un coşuleţ cu câteva mere roşii şi priveau un cârd de raţe şi găini îngrămădit pe peticul de iarbă verde din şanţ. Chiar şi în fuga maşinii nu mi-a fost greu să observ pe chipul lor o seninătate care sunt sigură că venea din împăcarea şi tihna momentelor acelea în care schimbau o vorbă -două, se mai plângeau de una, de alta, se mai îmbărbătau reciproc…
De aceea îmi place casa refăcută undeva în comuna Păuleşti, nu foarte departe de Ploieşti, capitala judeţului… Nu ştiu cui îi aparţine, dar mă bucură că în noua ei viaţă poartă pe mai departe spiritul casei de ţară, cu muşcate la ferestre şi în balcon, dar mai ales cu băncuţă din lemn la poartă… Mi se pare un semn că însingurarea, înstrăinarea, indiferenţa, nepăsarea, egoismul, autosuficienţa şi individualismul ajunse deja destul de departe nu ne vor cotropi cu totul… Într-un timp al uşilor închise, al gardurilor înalte şi porţilor zăvorâte, cel puţin pe băncuţa aceasta mai e loc şi pentru bună vecinătatea, bună înţelegerea şi bună voirea între oameni- singura terapie care nu costă nimic, dar preţuieşte enorm!