Lucian Avramescu
Mi se întâmplă tot mai des să trăiesc amintiri pe care le credeam cu desăvârșire uitate. Ele vin fără derogări de imagine sau intensitate de parcă se petrec acum, iar ochii mei le privesc de aproape ca pe mobila din dormitor care primește clarităţile zilei. Şi pentru că, în viaţa unui scriitor, totul trebuie să poarte un titlu, i-aș zice acestei amintiri care s-a așezat cu mine, în zori, la masa de scris, Mutul din Cracovia.
Tinereţea a făcut să mă aflu în mai multe împrejurări în orașul medieval, cu singurele străduţe fără copaci și iarbă din lume, dar mângâiate din apropiere de parcurile vegetale ale Vistulei. Barul în care gazdele mele mă invitaseră, găsit undeva în centrul lor vechi, cu toate că veche era întreaga Cracovie, duduia de o viaţă clocotititoare. Nu era greu să constaţi că beţi se găseau trei sferturi din clienţii înghesuiţi la mese, iar femeile, abundent alcoolizate, își păstrau frumuseţea care li se așeza pe chip fără sforţare de sulemeneli. O singură masă contrasta cu toată zminteala de acolo. La ea ședea nemișcat, cu o halbă de bere în faţă, un bărbat, iar scaunele de lângă el nu mai existau, așa cum nu mai existase vreodată un conviv.
Am aflat repede de la sora Marthei, poloneza cu care realizam un schimb de redactori (se purta pe vremea aceea în lagărul socialist), între ziarul meu din Vâlcea și revista ei de cultură din Varșovia .
E mut, mi-a spus, observându-mi nedumerirea, singura brunetă poloneză pe care am văzut-o în viaţa mea. Era studentă la Litere și mi-a spus asta repede, înainte de a-mi apuca genunchii, pe sub masă, cu genunchii ei subţiri și energici.
Ce să te plictisești lângă un mut? Muţii cu muţii, viii cu viii!
Mutul era deci un mort îngăduit.
Orchestra bubuia din toate alămurile, soseau platouri cu biftec tartar, iar eu am mâncat, intrigând gazdele, fiindcă nu înghiţisem nimic toată ziua, în timp ce două stripteoze urcau și coborau niște scări, cu o lentoare exersată. Doar spre mutul așezat oblic, sub un candelabru, la masa lui cu un singur consumator, înţepenit, priveau ochii mei fugitiv, chemaţi de o curiozitate care încerca lămuriri de ce lumea e de două feluri.
Toţi mimau ritmul muzicii, nu doar cei ce se zbânţuiau în ring cu o veselie nădușită. El de ce nu simte muzica? – am mai întrebat prostește, fiindcă ar fi trebuit că știu că muţii nu aud. Studenta a râs și m-a mai scos la o tură de dans, timp în care, încins, trupul ei îmi inventaria toate detaliile, neglijând detaliul că Martha, sora ei, începuse să se încrunte și mă mutase de la hotel în garsoniera ei din care ţin minte doar cada.
Mutul este amintirea pregnantă care a ieșit din subteranele memoriei mele peste atâtea care puteau fi ţinute minte. Poate pentru că de un an și jumătate trăiesc la rându-mi mut și simt adesea cum lumea se ţine la distanţă. Eu încă vorbesc în cap, iar până când degetele vor amuţi și ele, fiindcă sunt semne, pot ”vorbi” cu voi. Ce căuta mutul, un bărbat care semăna cu Hemingway, în barul acela dement, păzind o halbă din care n-a băut niciodată? Ce gândea el și cu ce articulaţii de silabe despre moarte și dragoste, despre singurătatea de a nu putea fi înţeles și despre blestem? Era forma lui de fericire, socializarea, un cuvânt atât de uzat că l-aș arunca la coș?
Da, dar el tot ca într-o grotă trăia, chiar dacă pereţii erau compuși din forfotă! Ce căuta acolo mutul cracovian? Destinul lui, devenit paralel, decupa viaţa în moarte sau tolstoiana gară a ultimului refugiu?
M-am sculat să vă spun cu drag buni zori, ca mai mereu și iată-mă plictisindu-vă cu amintiri care vin în noi, când te aștepţi mai puţin, din zona subteranelor părăsite.
Să aveţi o zi bună, cu toate că norii, la Sângeru, menţin cerul cenușiu, fond de tablou pe care îngerii încă n-au desenat nimic.
