Florin Tănăsescu
Mă consideram, uneori, ca mulţi alţii, erou. Alteori – tot la fel ca unii – doar un om. Am aflat cam târziu că nu sunt nici una, nici alta. Ba, mai rău! În ultimii treizeci de ani, am devenit un bou! Eu, cel puţin, că nu vreau să-i bag în aceeaşi găleată pe toţi.
Deşi…
– Fă-ţi cruce de trei ori cu limba, fă! Auzi ce zice ăsta?
– Că-i bou! Păi, da! Aşa îl vrem noi!
Mă consideram, ca voi toţi, uneori, erou. Aşa mă învăţase ţara asta. M-a pus chiar să jur că „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele…”. În fine, orice… Nu neapărat erou, dar nici viţel. Şi cu atât mai puţin un tembel, privind cum se răsfaţă oameni –
paiaţă prin Parlament şi prin Guvern. Deja mi se face greaţă…
– Fă-ţi cruce de trei ori cu limba, fă! Auzi ce zice ăsta? Că îl apucă greaţa.
– Aşa, şi? Ce ne pasă?
Purtând acelaşi jug, am simţit cum năduşelile mă curg. Iar cineva mi-a spus: „A prins şi flori de mucegai jugul ăla! Ia zi, de unde le ai? Şi florile, şi mucegaiul! Certificatul de provenienţă!”.
Rumegând ce vrea să însemne un astfel de ordin, o pasăre ce profita de naivitatea mea stătea pe jug şi repeta ce a zis Arghezi: „Pentru că eşti bou…” D-aia!
Ploua. Nu mă miram. Doar mă întrebam – tot ca boul – de ce pământul ăsta e nearat? De ce e semănat cu ură? De ce răsare din el doar ştir şi, ici-colo, câte-o urzică? Nu ştiu dacă simţim toţi acelaşi jug. Habar n-am dacă tragem toţi la acelaşi plug! De ce toate astea?
„Ca să ai tu ce întreba! Ca să ai tu de ce te mira!”. Ca să ai tu de ce exclama: În ce hal a ajuns ţara asta!”, a zis cineva.
Nu mai contează cine. Nu ne-am pus întrebarea asta trei decenii. Azi, la ce bun? Ca să schimbăm acum, a doua oară, sapa-n condei, brazda-n călimară şi ceva în ţară? E prea târziu.
Se face soare. Nu şi pentru mine. Nu ştiu dacă şi pentru voi.
Mă consideram, ca unii dintre dumneavoastră, erou. Alteori, doar om. Am aflat, cu părere de rău, că nu sunt nici una, nici alta.
– Pentru că eşti bou. D-aia îţi pare rău!, îmi spune cineva care punea căruţa înaintea mea.
Da, am jurat cândva că voi deveni fiu de nădejde al patriei mele… Nu abjur. Căruţa e ţara.
Rumeg şi gândesc – ceva nefiresc pentru un bou – cum justific provenienţa mucegaiului şi-a florilor de pe jug. Sper să-l găsesc.
Cât despre certificatul de naştere al ţării, iertaţi-mă!
Îl declar pierdut…
