Florin Tănăsescu
Erau vremurile în care Învăţătorul, Preotul şi Doctorul erau punctele cardinale ale vieţii rurale. Şi-odată ce veşnicia s-a născut la sat, credeam că în ei stă sprijinită lumea.
Nu este adevărat. Lipseşte al patrulea punct cardinal: Educatoarea. Lipsesc uitatele puncte cardinale – Educatoarele.
De la o vreme, mă macină un gând: Cui pot să spun „Sărut-mâna”, azi? Cine este educatoarea care a alergat disperată să-mi pună pătrunjel şi sare pe-o rană?
O biată înţepătură de albină. Cui?
– Linia vieţii tale are multe sincope!, mi-a zis florăreasa-ţigancă.
– Ştiu, am scurgeri de memorie. Şi de recunoştinţă. Ghiceşte-mi măcar prima şi ultima educatoare.
– Nu te mai chinui! Ele îşi aduc aminte de tine, de voi.
Le visez şi le văd mereu pe educatoare trecând. Nu mi le pot aminti decât mergând. Poate trec şi-acum, de-mi tot ies şi-apoi îmi intră în gând.
– Unde vă duceaţi?
– La Grădiniţă. Nu la „Grădi”, cum se zice acum.
– Care dintre voi mi-aţi pus sare pe înţepătura de albină?
– Nu contează!
Am tăcut. Dacă nu aveam cum să aflu acest mic amănunt, ce pretenţii să mai am dacă pe una dintre ele o chema Ica, pe o alta Monica, pe o a treia…
– De ce nu aţi revendicat, în toţi anii ăştia, că pentru mine, pentru mulţi dintre noi, aţi fost al patrulea punct cardinal? Sau, toate la un loc, uitate puncte cardinale, doamnelor educatoare?
– Ce rost are? Te mai doare înţepătura de albină?
Mereu le văd trecând. N-am ştiut niciodată de unde vin. Ştiam doar că se duc într-o casă. Nu erau „Grădi” – pe vremea noastră. Erau doar încăperi. Casele copilăriei noastre, în care ar trebui să stea, drept mărturie, o carte: „La răsărit de Eden”.
– Şi zici că au fost puncte cardinale pentru tine?, întreabă florăreasa.
– Nu mai contează!
Ieri dimineaţă, ţiganca aceea ce îmi ghicise ducea ghiozdănele de tablă – de pe vremea mea, de pe vremea voastră – umplute cu flori.
– Încotro ?
– „La răsărit de Eden!”, cum ai zis tu.
O albină bâzâie. Se opreşte pe o floare. Nu are ac, ci pătrunjel. Şi sare…
Uitatele puncte cardinale: Educatoarele !
