Giorgiana Radu
Două anotimpuri într-o zi. Așa a fost sâmbătă, în ziua Moșilor de iarnă, când morții noștri așteaptă să ni-i amintim.
Ne-a nins devreme, în zori. Ca o sărbătoare cădea zăpada.
Sărutul pe obraz, pe frunte al fulgilor de nea l-am primit ca pe un semn. Niciodată, parcă, ninsoarea nu mă îmbrățișase așa. Sub tălpi, glasul omătului răsuna a bucurie. Clopotul anunța veșnica pomenire. Cocoșii cântau de sus, din volierele lor. Altădată ar fi zburat peste capul meu, dornici să-și ia ograda în stăpânire. Să le arate camarazilor de viețuire că sunt neîntrecuți în măreție. Acum nu îndrăzneau să murdărească cearșaful alb, așternut peste pietre. Corul lor asculta povestea zăpezii. Povestea neuitării.
Ne-a nins cu dor, iertându-ne. Ne-a mângâiat sufletul. Binecuvântarea lor au revărsat-o peste noi. Nu ne învinovățesc. Colacul îl pot primi și altădată. O colivă comună ni se va face tuturor, când va fi, la sfârșitul acestei lumi. Lumina candelei din casă le e de-ajuns. Și gândul nostru. Și întâlnirea din vis. Amintirile noastre țin de cald veșniciei lor. Lumea asta li se pare hâdă. Iadul nu l-au întâlnit acolo. Iadul e-aici, la noi, pe pământ. Și omul. Mai viclean decât șarpele, iar Irozi sunt destui.
Ne-ndeamnă să nu plângem pentru ei, ci pentru noi. Căci totul e de plâns. Părinți, copii, bunici. Toți sunt suferinzi. Unii de alții, ori unii pentru ceilalți. Pandemia de coronavirus nu este cea mai gravă întâmplare, ci pandemia de înstrăinare. Pentru ea leac nu există! Odată dobândită, se adâncește, ca o pecingine se lățește peste sufletul omului.
Calea de întoarcere necesită trudă, muncă sisifică, ori cine mai are timp astăzi? Fugim, Fugim. Am cumpăra tone de timp de s-ar putea. Doar că el se dă pe datorie, iar noi datori vânduți suntem. Și plătim fiecare secundă irosită. Abia când s-a isprăvit realizăm cât timp am avut și cât de puțin l-am trăit.
Pentru toate acestea și pentru multe altele ne-a nins. O îmbrățișare a iertării, a izbăvirii, a neuitării. Un sărut al vindecării. Povestea neuitării.
