Lucian Avramescu
E un fel de zicală: Dacă te scoli dimineața și nu te doare nimic, un junghiuleț acolo, un scârțâit de articulații, înseamnă că te-ai trezit mort.
Pe mine nu mă doare nimic. În cameră sunt 23 de grade, soba de teracotă, demolată inițial pentru caloriferele centralei pe lemne, dogorește. Uneori e mai cald. Înseamnă că, de afară, un șarpe mic șuieră printr-o fisură doar de el știută, informații despre ger și frontul atmosferic venind dinspre Odesa.
Pe dealul Runcu se vede rochia de mireasă a zăpezii, aruncată de cea care așteptă nerăbdătoare continuarea în doi a nunții prea lungi. Mă pipăi de țurloaie și, suindu-mă biped, constat că m-a lăsat durerea de șale care m-a torturat ieri.
Ieri m-am vaccinat la Ploiești, programat după o lungă și încăpățânată telefoniadă cu roboți, purtată de soție. Vrei să te vaccinezi, iar ea îmi punea întrebarea de formă fiindcă știa răspunsul meu decis și ferm: ”Și nu și da!”
Adevărul e că mă temeam, având o boală nelămurită, să nu-mi fie ștearsă putința de a scrie, singurul bandaj al muțeniei mele.
Am plecat din Sângeru pe o ninsoare deasă, care învelise bine șoseaua și mișca ritmic limba de pendulă a ștergătorului de parbriz. Am condus eu, fiindcă Giorgiana se teme de parcări în oraș. Ar lăsa mașina pe câmp numai să nu fie nevoită s-o strecoare între altele două. Voiam să se vaccineze și ea, ca atare, am scris o cerere către nimeni, agățat de o speranță. Chiar așa se chema:
CERERE
Către bunăvoința Dumneavoastră,
Sunt poetul și scriitorul Lucian Avramescu, cetățean de onoare al acestui municipiu în care ne aflăm, programat astăzi pentru vaccin.
De un an sunt mut, fără un diagnostic precis. Certă este doar muțenia mea totală, care mi-a îngăduit totuși să scriu. Sunt cardiac, cu un infarct la activ, iar soția îmi dă medicamentele pe care eu nu le prea iau. Fiecare clipă a vieții mele, atinse acum și de o durere lombară și a piciorului stâng, depinde de sprijinul ei.
Ca atare, vă rog, chiar dacă în lungile dialoguri ale ei cu telefoanele mute, a cerut să fie programată, fiind ca și mine ziarist și având acest drept acum, s-o vaccinați și pe ea, scutindu-ne de un nou drum. Poate absentează cineva, dar nu absentează înțelegerea și cumsecădenia dumneavoastră.
Cu mulțumiri, Lucian Avramescu, 10 martie 2021
P.S.
Dacă nu eram mut v-aș fi recitat poezia mea devenită cântec, ”Bună seara, iubito”, pe care sigur ați auzit-o măcar o dată, spre a aduce o notă insolită acestui centru apăsat de responsabilități.
Nu se poate. Computerul care decide e sus, dar nu e Dumnezeu, fiindcă stăpânul cerurilor nu are grad de colonel de armată.
Am fost întâmpinat, recunosc, cu o căldură care a dat bine îngândurărilor mele. Doctorița, cam de vârsta mea, care era șefă acolo, mi-a spus că mă aștepta cu nerăbdare cu toate că am venit cu o jumătate de oră mai devreme.
Mă mai recunoașteți, domnule Avramescu? Am mințit din cap că da, ceea ce a bucurat-o. Violeta sau Viviana, n-am înțeles bine, ține ca ea să vă vaccineze. Vă știți foarte bine, e din… Asistenta, cam de 30 de ani, are ochii negri. Mă întrebam cum are buzele, cum stătea aplecată spre mine, cu o seringă. Nu am văzut niciodată o femeie atât de aproape, fără buze.
Giorgiana mă ajută să mă îmbrac și pare fericită că totul a decurs bine. Asistenta mă întreabă dacă m-a durut? Ce să mă doară? – îmi zic în cap. Vaccinul se cheamă Pfizer și e se pare american cu toate că mie-mi vine imediat în minte rima Kaizer care sună nemțește. La noi, cu un adaos de prefix, ar fi, în rimă, autohtonul zer.
Am dăruit zece cărți celor zece femei care slujeau acolo, cu calm și îndemânare, zeița speranței. Cât am mai stat un sfert de oră am scris autografe și alături am desenat câte o floare.
Din Ploiești mi-am cumpărat un telefon nou, fiindcă pe cel vechi l-am crăpat. Tot cu litere și taste, spre mirarea disprețuitoare a tânărului care-mi făcea oferte digitale de ultimă generație. M-a așezat în epoca de piatră, acolo unde mă simt, de altfel, bine. La propriu și la figurat.
E o nouă zi. Am dormit lung, șapte ore neîntors, ceea ce mi se întâmplă rar. Soția vrea să știe dacă mă doare umărul, iar eu nu știu care ar trebui să mă doară. De când vreo patru spitale m-au forat cu ace și sonde electrice peste tot, vrând să afle de unde vine muțenia mea, am învățat o tehnică imbatabilă de a nu simți când sunt înțepat. Te cuplezi la alt gând și realitatea imediată dispare.
Rămân cu nedumerirea dacă vaccinul m-a cotonogit la vers. Voi vedea azi. Deocamdată mi-am făcut datoria de buni zori față de dragii mei prieteni, scriindu-le. Să aveți o zi cum vă e voia!
