Florin Tănăsescu
Am participat doar la botezul lui. Al Ecoului. L-am auzit plângând. Am plâns şi eu. L-am auzit râzând. Am râs şi eu. Eram prieteni. Acum, ar fi avut 32 de ani! Neîmpliniţi! Ar fi avut, fiindcă, asta e viaţa! Ecoul nostru a murit. În fine, asta nu contează, când mor oamenii, cine să bage de seamă dispariţia lui? Surzii? Nici atât.
Cine să-l plângă? Muţii, din care fac parte şi eu? Niciodată! Iar dacă e să se-ntâmple o aşa minune, e prea târziu.
– Făceam aceleaşi prostii. Ne-am apucat de fumat amândoi. Aveam aceleaşi sentimente, iubeam aceeaşi fată.
– Nu v-aţi certat?
– Nu. Eu strigam „Îmi place de tine!”. El rostea aceleaşi cuvinte.
– Citeaţi aceleaşi cărţi ?
– „Băieţii din strada Pal”, ar răspunde el. Da, ne-a plăcut amândurora.
– Muzica?
– Disco! „A la Carte”. Fredonam ca tembelii: „Oh, doctor, doctor, help me please”.
– Şi v-a ajutat?
– Pe el, nu. Pe mine mă obsedează „The day that never comes” – Ziua care nu vine niciodată! Metallica…
– Nu aţi avut niciodată vreo contradicţie?
– Ba, da ! Din alea, cum se spunea pe la Socialismul ştiinţific: neantagoniste.
– În sensul că ?…
– În sensul că eu ziceam „Îmi iubesc ţara”. El tăcea. În sensul că eu strigam „Daţi-mi un trup voi, munţilor!”. El, sceptic, răspundea: „Nu vor fi ai tăi!”. În sensul că mă miram de ape cristaline. El murmura: „Se vor tulbura!” În ideea că eu mă consideram – ca oricine la 20 de ani –
frumos, foc! Şi mă oglindeam în ciuturi. El doar zicea: „Vor scoate nămolul la suprafaţă”. Da, azi ar fi avut 32 de ani. Neîmplinţi. Ca ţara.
– Ce fel de ecou era ăsta?
– Cu personalitate. Nu înghţea toate prostiile, aşa, pe nemestecate.
– Ai ţinut mult la el.
– Şi el la mine, îmi place să cred. Până în ziua în care a murit.
Cineva mă întreabă dacă am înnebunit. Dacă vorbesc singur. Altcineva priveşte cu milă la mine. Zice că nu sunt cu toate acasă. Nu-mi pasă. Sunt la Mormântul Ecoului necunoscut.
– Unde e monumentul ăsta, măi omule?
– Peste tot. Acolo unde am crezut că „Patria este ţărâna pe care o calc”. Deci, sub ea. Că e „Văzduhul pe care-l respir”. Adie ca un zefir. Unde m-am amăgit că „Patria e zumzetul albinelor”. Aiurea, e croncănitul ciorilor.
Acolo, nu mai e.
În ţara asta, Ecoului i-a fost pus amortizor.
