Luiza Rădulescu Pintilie
S-au aprins deja, ca şi în alţi ani, lumini de sărbătoare în toate marile capitale ale lumii, iar stelele au coborât şi pe meleagurile româneşti, împodobind centrul oraşelor, drumurile satelor şi ferestrele caselor dar aş vrea să cred că mai ales inimile oamenilor ! Altfel însă decât oricând altcândva în anii cei din urmă, în strălucirea acestor lumini se întrevede de această dată şi o apăsare, şi o adumbrită tristeţe, agăţate la vedere de pandemia de coronavirus care continuă să împovăreze lumea de la un capăt la celălalt. E limpede pentru oricine că le lipseşte ceva sărbătorilor din acest an, deschise, după tradiţie, de Sfântul Andrei, un „ceva” pe care în veşnica noastră nemulţumire nu l-am considerat îndeajuns atunci când l-am avut, nebucurându-ne şi nepreţuind o normalitate a unei vieţi de la care aşteptam mereu mai mult şi mai mult, fără a şti adesea ce şi cât !
Rânduit în calendarele cele străvechi şi cu literele din cărţile sfinte şi cu cele din legendele ce-au legat, prin timp, oamenii, la ceasurile înserării acestei zile dinspre 5 spre 6 decembrie e aşteptat să treacă, cum se ştie din vechime, pe la fiecare casă, Moş Nicolae, sfântul venit pe lume într-un port grecesc, care a renunţat la toată bogăţia în care s-a născut şi a devenit, urmând drumul credinţei, cinstit şi iubit de toată creştinătatea lumii pentru bunătatea, blândeţea, înţelepciunea şi harul facerii de minuni, cel considerat a fi întruchiparea dărniciei lui Dumnezeu şi căruia, pentru toate acestea, i s-au atribuit atâtea şi atâtea frumoase nume, inclusiv pe acela de Nicolae Minunatul. Tălmăcind în limbile diferite ale pământului, în credinţele, în tradiţiile şi superstiţiile diferitelor culturi acelaşi înţeles al stăruinţei cu care a făcut daruri celor săraci, i-a liniştit pe cei întristaţi şi i-a tămăduit pe cei bolnavi. Aşa cum mai peste tot este cunoscută povestea care spune că Sfântul Nicolae e acela care a salvat de la o viaţă de păcat şi desfrâu trei sărmane fete, cărora părintele lor nu avea cu ce să le facă un rost în viaţă, lăsând la fereastra casei o pungă cu bani şi schimbându-le astfel soarta. Şi nu se putea ca podoabele sufleteşti ale românilor să nu-l înveşmânteze pe Moş Nicolae- aducătorul de daruri- cu întruchipări luminoase, cu puteri şi înzestrări dinspre care să se reverse asupra oricui, sub taina îniernatelor ceasuri de decembrie, orice vârstă ar avea, un fior minunat şi misterios de copilărie nevinovată şi de-o sinceritate fără de hotar. Pentru cei trecuţi prin multe anotimpuri ale vieţii, Moş Nicolae e întâi de toate personificarea populară a timpului îmbătrânit, care poate veni pe un cal alb, când cerul slobozeşte în drumul lui covorul primei ninsori, vestind că oamenii vor avea parte de o iarnă scurtă şi blândă, ori mânând un cal negru, nărăvaş, semn că vremea va purta asprimea gerului, iar iarna nu se va da repede dusă. De altfel, bătrânii spun că Sfântul Nicolae e cel pus să păzească sus, în ceruri, soarele, care tot încearcă să se strecoare pe lângă el pentru a ajunge la tărâmurile de miazănoapte şi a le scufunda în frig şi întuneric. Dar pentru că dintotdeauna visul tinereţii celei veşnice a avut locul său în gândul şi în inima oricărui om, se iveşte o mică bucurie pe fiece chip dacă în ziua de Sfântul Nicolae- când se crede că iarna începe cu adevărat- moşul cel sfânt nu-şi scutură barba sură şi nu începe să ningă, semn că însuşi Sfântul Nicolae a întinerit! Şi deodată cu el şi timpul devine parcă mai îngăduitor cu oamenii!
Apoi, gânditori la soarta lor şi la vrednicia de a li se ierta păcatele, cei îmbătrâniţi în viaţă încă mai păstrează obiceiul de a aduce în casă, în seara dinaintea sărbătorii sfântului cel bun, o crenguţă de măr. Şi de va înflori nuieluşa până la Crăciun, e semn că Sfântul Nicolae se roagă pentru iertarea păcatelor lor , iar dacă lemnul nu va purta seva mugurilor cruzi, atunci ştiu că mai au de lucrat la îndreptarea felului lor de a fi şi la curăţia cea deplină a gândului şi a faptei lor. Şi tot dinspre nuieluşa aceasta înfloritoare se crede că îşi trag rostirea cuvintele calde ale florilor dalbe, flori de măr, duse de colindători din poartă în poartă – cum se va întâmpla în curând- ca o rugă, ca o urare pentru gazdele care-i întâmpină, spre a le înfrumuseţa şi lumina întru credinţă viaţa.
Dar sfântul acesta “chip al blândeţilor” are cea mai frumoasă poartă deschisă mai ales spre inimile neprihănite ale copiilor. Fiindcă mai ales pe ei îi bucură ori îi mustră- după cum îi află mai cuminţi ori mai dedaţi năzbâtiilor privind pe fereastră cu ochii şi cu sufletul său deopotrivă de om şi sfânt bun- aşezându-le în ghetuţe dulceaţa unor mici daruri ori mustrarea unei nuieluşe, mereu cu încredinţarea că după gândul mustrător trebuie să vină şi cel mângâietor, care să nu lase lacrimi în ochii niciunui copil!
De la hotarul oricărei vârste îl vom privi şi îl vom aştepta, în această seară, pe Moş Nicolae, chipul, spiritul şi înţelesul său devin tot unul: al dragostei faţă de cei din jur. Copii, tineri în floarea vârstei ori vârstnici ajunşi sub anii cei ninşi ai existenţei, săraci ori bogaţi, oameni ştiuţi sau neştiuţi, oameni buni ori mai apropiaţi răutăţii, indiferenţei, egoismului şi altor şi altor păcate de care până la urmă nimeni nu rămâne cu totul străin, trăitori în singurătate sau având, fie doar şi în nădăjduirea lăuntrică , toată lumea la picioare. Noi toţi, oameni fără de excepţie!
Şi întoarsă eu însămi la vârsta la care vreau să cred cu tărie , într-o asemenea zi, în taina frumuseţii şi a semnificaţiei ei vindecătoare de suflete, îmi iau îndrăzneala să-l rog pe Moş Nicolae să nu uite de această dată pe nimeni. Absolut pe nimeni! Mai ales că e dezlegat de mai-marii lumii de toate restricţiile, că are paşaportul care îi dă libertatea să încalce toate hotarele carantinate care încorsetează în aceste zile harta obişnuită a lumii şi forţa de a fi, într-o străfulgerare a minţii, pretutindeni acolo unde e aşteptat!
Aşa că, milostive Moş Nicolae, te rog să aşezi mai întâi semnul bunătăţii tale în orice ghetuţe de copil scâlciate de atâta umblet, de la un frate la altul, ori primite de pomană, pe care sărmanii lor purtători le lasă cu nădejde la uşă, adormind cu gândul plin de speranţă că poate atunci când se vor trezi vor vedea cu ochii lor mai mereu trişti o minune! Ştii prea bine în cât de puţin se poate întruchipa pentru ei o minune, dar cât de mult înseamnă de fapt o bomboană, o portocală, o ciocolată, o pâine, pentru prea mulţi copii care nu le ştiu ori le-au şi uitat gustul! Şi fiindcă un copil rămâne un copil chiar dacă soarta l-a aşezat sub traiul unei stele norocoase, nu-i ocoli, te rog, nici pe cei care au orice îşi doresc pe lume, aşezând în ghetuţele lor, lângă simbolicele daruri, şi un fel de cec în alb al înţelepciunii pe care o vor dobândi poate, cu trecerea timpului, de a-şi îndrepta privirea şi spre cei care nu au şi să-ţi fie, cândva, prin timp, din ceea ce au dobândit şi pot împărţi, ajutor întru făptuirea binelui ! Chiar mă încăpăţânez să cred că pot fi făcute şi asemenea daruri, la vârsta copilăriei la care încă se modelează frumos sufletele, care să sporească apoi, şi prin ele să se mai risipească sărăcia, lacrimile şi dorinţele neîmplinite!
Rogu-te, apoi, bunule Moş Nicolae, să nu laşi să rămână goale ghetele îmbătrânite deodată cu picioarele îngreunate de trecerea anilor, de durerea suferinţelor şi a neajunsurilor! Aşază-le bătrânilor însinguraţi în casele lor ori ajunşi pe vreun pat de azil un strop de vlagă pentru trupurile lor ostenite de vremea şi vremurile prin care au trecut, un strop de lumină pentru ochii prea întristaţi şi gândurile prea apăsătoare, un strop de linişte sufletească şi o bucată de pâine mai albă !Sunt învăţaţi cu puţin şi bucuria că nu sunt uitaţi are gustul cozonacului pe care mulţi nu-l mai ştiu de mult timp!
În aceste zile cum nici ţie nu ţi-a fost dat să mai trăieşti, te mai rog, îngăduitorule Moş Nicolae, să ajungi degrabă, cu toată puterea ta vindecătoare, lângă orice pat de suferinţă. În spitalele şi în casele în care, ca un blestem ce nu se mai rupe, coronavirusul a adus atâta suferinţă şi doliu! Aşază în papucii albi de spital ai doctorilor puterea să meargă mai departe în misiunea lor vindecătoare pe un front pe care ei însişi n-au fost ocoliţi de durere şi de moarte ! Dă-le tăria să-şi învingă propriile frici omeneşti pentru ei şi cei dragi, propriile slăbiciuni, propriile limite într-o bătălie în care trebuie să acceptăm cu toţii că nu sunt Dumnezei, şi cu tot ceea ce au învăţat din cărţi ori descoperă în fiecare zi la căpătâiul bolnavilor să izbândească în munca lor pe viaţă şi pe moarte! Opreşte vorbele grele care-i lovesc nemeritat şi dă-le şi lor înţelepciunea să-şi înfrâneze răceala şi indiferenţa în faţa celor pentru a căror tratare cu respect şi compasiune au depus un jurământ de credinţă!
Lasă lângă fiecare pat din secţiile de Terapie Intensivă – prea puţine şi prea neîncăpătoare în aceste zile – câte o răsuflare de sfinţenie, care să transforme fiecare durere a respiraţiei într-o mică victorie în favoarea vieţii! Amână pentru cât mai mulţi trecerea râului Styx spre lumea cealaltă şi ţine-i aici, în viaţa cea pământeană, lângă cei care îi iubesc! Aşază pe umerii celor care aşteaptă veşti despre cei dragi mâna ta mângâietoare, spre a-şi păstra speranţa. Şterge-le lacrimile celor care nu şi-au putut însoţi decât cu gândul părinţi, bunici, vecini, prieteni, colegi răpuşi atât de neaşteptat şi de tragic de coronavirus ca şi cum n-ar fi fost niciodată pe acest pământ! Întăreşte-i în încredere pe toţi cei care se tem de această boală şi de toate celelalte şi fă să nu-şi piardă convingerea că nu trebuie să abandoneze să lupte în fiecare clipă pentru sănătatea şi viaţa lor .
Profesori şi judecători, asistente, brancardieri, ambulanţieri, poliţişti, jandarmi, pompieri, şoferi, brutari, vânzători, curieri, oameni care lucrează în fabrici şi uzine, în mari companii ori în firme care abia supravieţuiesc. Pune tu, Moş Nicolae, în ghetele cu care toţi aceştia se îndreaptă spre lucrul lor uşurinţă pentru fiecare pas şi speranţă pentru fiecare deznădejde. Ţine-le curajul celor ajunşi şomeri că vor veni, pentru ei şi familiile a căror grijă o poartă, şi zile mai bune!
Sănătate. Mai ales sănătate adaugă, mare făcător de minuni, în toate ghetele purtate în fiecare clipă a acestor zile grele, pe drumurile vieţii, încât paşii noştri, ai tuturor, să fie mai puţini şovăielnici. Ca pe o crenguţă de măr înflorită, pune, te rog, prea bunule Moş Nicolae, în fiecare loc în care vei ajunge la ceasurile înserării ce vor veni curând, şi boboci de speranţă. Fiindcă oriunde este speranţă este şi credinţă. Iar în toate locurile în care este credinţă se întâmplă şi miracole! Mari cât toată lumina pe care o aşteaptă sufletele noastre, ale tuturor, şi atât de mici încât să încapă într-o pereche de ghetuţe de copil dar şi în cele îmbătrânite deodată cu picioarele ostenite de viaţă ale celor care le poartă. Şi oriunde vei găsi însăşi durerea picioarelor goale, a dureroşilor paşi desculţi, te rog să aşezi , părinte al săracilor și bun dăruitor, cu toată puterea ta cea făcătoare de minuni, chiar ghetele care să facă drumul vieţii acesteia ceva mai lesne de purtat…
