Constantin Dumitru – Plopeni

Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean, cititorii având ocazia ca în fiecare săptămână să citească materiale „cu parfum de epocă” despre cei care au pus bazele fenomenului fotbalistic în judeţul nostru.

-Lectura particulară despre mişcarea sportivă mi-a produs în copilărie o impresie foarte puternică. A declanşat o treaptă a conştinţei care a cuprins idei şi impresii ce-au fost odată prezente în minte, dar care, nemaifiind în centrul atenţiei, au rămas confuze. Sentimentul de afecţiune puternică şi durabilă s-a amplificat în perioada adolescenţei. Am adunat treptat materiale publicate apărute în trecut şi la zi mărind mereu cantitatea de informaţie. Am realizat o primă lucrare de istorie a sportului local. La acel moment bazându-mă şi pe un manuscris realizat anterior de un istoric pentru care sportul nu a fost „o ţintă fixă”, am trecut peste alte începuturi. De exemplu, nu am luat în considerare „ramificarea – spargerea” celebrei echipe a armatei din perioada interbelică Căile Ferate Ploieşti – Văleni, devenită ulterior Tricolorul C.F.P.V…
Nici nu aveam la momentul respectiv prea multe informaţii. Însă pe care o consider ca fiind „rădăcinile” de început ale sportului local.
Dacă renumita echipă de fotbal evolua pe prima scenă a fotbalului românesc, a devenit printr-o simplă schimbare de nume F.C. Ploieşti, fiind preluată de conducerea municipalităţii, care a preluat şi o bază sportivă ce-a aparţinut „cândva” armatei, cu celelalte ramuri sportive nu s-a întâmplat la fel.
Au continuat să activeze tot sub numele vechi şi, din anul 1942, o parte din ele au trecut „sub aripa” celor de la „Uzinele Mărgineanca”.
Atunci a apărut prima secţie (volei – feminin) a uzinelor ce-a fost reafiliată sub noul nume şi cu care s-a început o activitate oficială în localitate. Componentele formaţiilor de volei au fost aceleaşi şi au activat sub ambele nume care a fost purtat de echipe. Am verificat atent. După construcţia clubului muncitoresc, finalizat prin ’42, în partea din stânga se afla şi un mic părculeţ în care s-a amenajat un prim teren de sport, de volei şi baschet.
Însă „bătrânul” Vasile Piron, povesteşte:
„ Când am venit în ’42 era un teren de fotbal pe locul actualului stadion al echipei din localitate. Acolo jucau vara şi nu numai în ziua de duminică ofiţerii „miuţe”. Participau la acele „amicale” şi nemţii şi românii. Asistam şi noi. Era unul „Fota” – el a vorbit şi am făcut o echipă din cadrul şcolii cu care jucam contra lor. Erau tari nemţii, dar erau mereu şi români printre ei. Ne deplasam pentru joc încolonaţi în formaţie spre teren şi eram conduşi totdeauna de un ofiţer român. După fiecare partidă ne dădeau o ladă de marmeladă şi ciocolată. Jucam mai mult pe terenul din unitatea militară. Ulterior ,s-a luat decizia ca să se caute un loc mărginaş, unde să se amenajeze un teren de fotbal normal, asta s-a întâmplat prin ’45. S-a început prin tăierea unor stejari şi fostul teren de 50-60 de metri a fost mărit. O parte din terenul în care s-a intrat se afla pe locul unei mlaştini şi acel loc a fost umplut cu pământ pentru a i se da un pic de suprafaţă netedă. Mult timp, terenul a fost tranversat de poteca deja făcută de către muncitorii din zona Ţintea. Din lemnul de la tufele tăiate s-a amenajat o tribună de lemn, mică şi neacoperită. Încăpeau circa 150-160 de spectatori. La toate aceste noi lucrări de îmbunătăţire n-au participat elevii, au fost făcute de sindicalişti cu muncitorii de la uzină”.
Despre activitatea oficială desfăşurată în continuare se ştie…
Asociaţia Sportivă din localitate a fost în timpurile sale bune una în care se găseau şi multe „chilipiruri” pentru oamenii cu influenţă din sistem. Astfel, foarte mulţi arbitri şi conducători ai unor echipe vizitatoare primeau din partea gazdelor mici atenţii, drept amintire. Însă, au fost şi excepţii… Conducerea echipei de fotbal, pentru a respecta anumite reguli de politeţe, închiriase un spaţiu de la cunoscutul restaurant „Paralela 24”, loc în care erau găzduiţi şi trataţi delegaţii oficiali înainte de disputarea jocurilor. Aici, un cunoscut cavaler al fluierului, pentru a scăpa de insistenţa delegatului, a comandat „un topor… cu lunetă” , spre stupoarea oficialilor de atunci ai echipei din Plopeni!
Un alt caz cu un cunoscut şugubăţ mi-a fost povestit mai târziu, fiind despre portarul echipei Avântul Măneciu, Marian Zăbrăuţeanu. Un apărător înalt, se mişca bine în teren şi făcuse multe meciuri bune în ultima perioadă. Altfel, după jocul câştigat în dauna Metalului în Cupa României, el şi un fundaş din lotul echipei Avântul au fost chemaţi la Plopeni, pentru a sta de vorbă cu cel ce reprezenta neoficial conducerea de atunci, Gheorghe Şilaev, care era directorul Uzinei Mecanice, pentru a li se propune un transfer. Portarul Marian Zăbrăuţeanu şi fundaşul Vasile Negoiţă au aflat astfel de la „Împăratul” Şilaev că pot fi angajaţi în uzină pe un post în meseria pe care au învăţat-o la şcoală. Dacă în cazul lui Negoiţă lucrurile s-au rezolvat repede, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Zăbrăuţeanu.
Directorul Gheorghe Şilaev a rămas „fără cuvinte” atunci când a aflat care îi este meseria lui Zăbrăuţeanu, jucătorul spunându-i, în glumă, că el este de meserie… scafandru. Până la urmă, cele două părţi nu s-au mai înţeles, „nea Căţel” – aşa cum îi spun apropiaţii – rămânând la clubul din Măneciu.
În februarie 1978, Ion Radu a condus echipa în turneul din Cuba, la “Festivalul sportiv al ţărilor socialiste”. Pentru jucătorii şi conducătorii plopenari, un turneu în Cuba era mai mult decât au visat. În ultimul meci din cadrul turneului au întâlnit echipa selecţionatei Havana. La meciul disputat în nocturnă a asistat însuşi preşedintele Cubei, Fidel Castro. Meciul, care a fost urmărit de peste 50.000 de spectatori- un record de asistenţă în istoria echipei Metalul- a fost televizat “în direct” în Cuba şi s-a încheiat la egalitate. După meci, jucătorii şi conducătorii au primit câte un cadou de la conducătorii cubanezi. Numai că atunci când cadourile au fost desfăcute, la hotel, jucătorii s-au trezit în pachet cu cartea congresului al treilea al Partidului Comunist Cubanez, iar Ion Radu, al cărui cadou avea dimensiuni mai mari, un tablou cu eroii revoluţiei cubaneze din 1959, Ernesto Che Guevara şi Fidel Castro.
Dar…. au urmat şi alte turnee ale echipei de fotbal peste hotare. Într-unul dintre acestea apare într-o fotografie, în centrul unei imagini cu echipa, un anumit personaj , despre care se spune că este chiar cunoscutul…. „Carlos Şacalul”.
Mi-a spus-o şi un jucător al echipei de fotbal.
– „Trebuia găsit cineva care să consume cu celebrul vizitator. Am fost ales eu. …şi duceam la băutură, eram renumit că rezist foarte mult , substituind bine şi discret securistul desemnat pentru companie”.
Am studiat atent şi cele două fotografii avute cu personajul şi… lângă reverul hainei deschise se vede, mărind imaginea, că pe buzunarul de la piept are un semn particular (firma) şi sub acesta un nume: – „Ram. Carlos”.
Am căutat ulterior şi o persoană care se ocupase cu imortalizarea de imagini în perioada respectivă, fiind un cunoscut fotograf la uzină, dar şi în localitate. Ne-am uitat doar printr-o mică parte de la unele secvenţe din acele timpuri, dar şi spunându-mi, că:
– „Aşa am auzit şi eu, pe atunci”.
A doua zi, fusesem văzut în compania sa, a refuzat să-mi mai arate şi alte fotografii. Părea agitat şi… foarte speriat.
Despre începuturile sportului pe Valea inferioară a Teleajenului se ştiu foarte puţine lucruri. Am găsit câteva „consemnări” că ar fi fost o oarecare activitate, însă neoficială. Au existat înainte de criza economică aşa zisele: „campionate de plai” – cupe. Neoficiale, fiind socotite doar ca jocuri de propagandă, nefiind mediatizate de presa sportivă. O primă încercare de afiliere la forurile centrale de la Comisia Regională – Bucureşti au avut-o cei din comuna Vărbilău în anul 1926. „Înfiinţarea” – purta pe atunci un nume pitoresc – „Uruguay”, au avut conducător pe un anume „Navarone” şi corespondent local al ziarului „Universul” , pe străbunicul meu Grigore Stancu – Ureche.