Florin Tănăsescu
Perplex, mă uitam la Maestru. Nemulţumit de operele sale, cu dalta, cu ranga cu târnăcopul, cu tot ce nimerea, le distrugea.
– Începem, aşadar, cu Coloana Vertebrală a neamului. Îi punem cruce la vârf şi o pomenim de Sâmbăta Morţilor!, îmi explică munca titanică pe care o avea de făcut.
Brâncuşi – cu autoritatea în sfârşit recunoscută – sună la „112”. Cere să-i fie adusă „Coloana Infinitului” cu elicopetrul SMURD. Face o replică din plastilină şi-o retrimite în ţară. Deocamdată, stă dreaptă. Dar, nu mai e mult până când va cădea la pământ.
Al doilea transport low cost este „Masa tăcerii”. Cu scaune cu tot. Se uită la ea, o măsoară, mai bea o ţuică, îi pune picioare din lut. Scrie „Bună pentru export”. Se răzgândeşte. Şterge şi dăltuieşte: „De dat de pomană întru adormirea neamului românesc!”. Scaunele rămân la el.
Cu sufletul – nu mâinile de pe daltă obosite de atâta efort – s-aşază pe unul dintre ele.
– Maestre… !, dau să-l rog să nu sluţească imaginea mioritică românească.
– Lasă-l în pace să termine ce-au început alţii! Tu dă o raită prin Paris şi adu-mi nişte Gauloises Blondes, îmi spune asistenta, Madame Pogany.
În calitatea mea de fiu al ploii – cum mă consideră alţii, stăpânii neamului românesc – mi-am acceptat prezentul şi viitorul.
„Trimis după ţigări!”, aşa scria pe mine. Pe sub Arcul de Triumf am întâlnit pe unul, tot român. Pe fruntea lui, tot cam aşa: „Trimis după chiştoace!”.
Eram mulţi. Chiar Don Quijote, aveam să aflu, îl schimbase pe miştocarul Sancho Panza cu un român. Trimis şi el după cai verzi pe pereţi. Tot de alţii.
Mă-ntorc. Mă uit pe geam în Atelierul din Paris al lui Brancuşi. Mestrul striga ca posedat: – Io te-am făcut, io te omor! Ţi-ar fi plăcut al libertăţii zbor? Iete că n-ai parte de el, cum nici eu n-am de ţara mea!, urla ca un nebun la „Pasărea Măiastră”.
– Maestre, vă creşte tensiunea!, îl avertizează Madame Poganay. Dă să plece.
– Tu mai stai! Dacă ai şti…
– Dacă aş şti ?, întreabă Maria Tănase. Ea era Madame Pogany.
– „Auzi, tu fată? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de satul meu…”.
– Maestre – prind glas – să nu vă mai apuce dorul de nimic. Buciumul sună a jale. Satul stă să apună.
A fost momentul în care, speriată, „Cuminţenia pământului” s-a arătat mirată.
– Cum aşa? , a prins figurina glas.
– Vino să vezi!
Într-o văgăună, un preot rosteşte: „Pentru conducătorii neamului românesc, Domnului să ne rugăm!”
– Doamne miluieşte!, răspund mai multe glasuri de cuminţenii ale pământului.
– Acum, mergeţi la urnele voastre. Şi ieşiţi de-acolo până nu votaţi!
„Cuminţenia Pământului” devine preoteasă. Strigă:
– Să trăiţi, să-i pomeniţi ! Pe viii neamului românesc, mult, mult prea cuminţi !
Coloana Infinitului – din plastilină – se sinucide.
De milă, de silă…
