Gânduri pentru şi despre cei ajunşi la întomnatul ceas al vieţii!

Luiza Rădulescu Pintilie

Din Biblie citire: gloria tinerilor este tăria lor, iar a celor bătrâni – experienţa lor…
Acum doi ani, pentru prima dată în istoria umanităţii, la nivel mondial, numărul persoanelor în vârstă l-a depăşit pe cel al copiilor sub cinci ani, iar până în 2050 se estimează că numărul vârstnicilor se va dubla în timp ce va rămâne aproape neschimbat numărul celor aflaţi în primii ani de viaţă.

Tinereţe şi bătrâneţe. Anotimpuri existenţiale, date omului deopotrivă ca un dar, purtând în ele sevele verzi, gata să explodeze în flori, ale primăverilor şi rodul bogat al toamnelor. Cel dintâi- timp al descoperirilor din afara şi dinlăuntrul nostru, al visurilor îndrăzneţe, al entuziasmului, al deschiderii largi a ochilor spre lume şi a aripilor pentru zbor, peste care vara maturităţii să poată aşeza deplinătatea luminii dată omului să o poarte cu el şi să-i găsească ferestrele în care să-şi dezvăluie toată strălucirea; întomnarea – echilibru, înţelepciune, cunoaştere şi experienţă adunate într-o frumoasă cunună a vieţii, dăruită acelora cărora le e dat să atingă această vreme a existenţei omeneşti. Fiindcă nimeni nu ştie cât de mulţi ori de puţini ani îi aşază destinul în călătoria vieţii! Aşa cum nimeni, absolut nimeni – oricât de puternic ori de bogat ar fi- nu-şi poate cumpăra, oricât de mult şi-ar dori, tinereţea înapoi!
Însă , căutători de când ne ştim ai tinereţii fără bătrâneţe- fiindcă da, aşa e de când lumea, toţi vrem să trăim mult , dar nimeni să ajungă bătrân- la anii cei tineri ni se pare că suntem departe, tare departe de hotarul întomnării şi privim cel mai adesea de sus purtătorii anilor ce le-au aşezat câte o umbră pe chip, câte o povară mai grea pe umeri, aplecându-i în sprijinirea bastonului, câte o poticneală a vorbei ori o încetineală a pasului. Nevăzând dincolo de toate acestea câtă înţelepciune de viaţă trăită le-a aşezat sub tâmplele cele încărunţite. Şi pretindem că le ştim noi pe toate, le facem pe toate, deşi multe le-am aflat chiar de la ei, cei ce ne sunt părinţi şi bunici, ne declarăm obosiţi şi iritaţi de sfaturile lor, deşi ar trebui să le plătim în aur, fiindcă au în ele experienţa de oameni trecuţi şi prin frumuseţea vieţii şi prin greutăţile ei, care ne-ar scuti – de-am vrea să acceptăm, să învăţăm şi să înţelegem ceva din ea- de multe greşeli, de suferinţe inutile şi de regrete târzii. Câte n-am fi făcut noi dacă eram în locul lor, dar nu de puţine ori nu putem proba mai nimic nici măcar din ceea ce ar trebui să facem în locul nostru ori izbândim abia sprijiniţi, îndemnaţi, susţinuţi tot de ei, cei ajunşi în toamna vieţii! Câte vinovăţii nu le trecem în cont pentru propriile noastre eşecuri, câte reproşuri mărturisite ori otrăvind tacit tinereţea în care ne vedem încremeniţi pe viaţă nu se transformă în resentimente faţă de generaţiile celor care ne-au făcut, ne-au crescut cum au putut mai bine şi – ne place sau nu ne place să acceptăm – ne-au adus până în punctul în care ar trebui să dovedim că ştim să ne luăm propria viaţă în mâini. Şi, iertat să îmi fie gândul, nu de puţini ori dovedim că nu ştim, fără a însemna prin asta nici cea mai mică generalizare, ci doar un sincer îndemn de a privi şi de a ne privi ceva mai atent, acceptând o realitate pentru care cine e sincer cu el însuşi şi cu lumea în care trăieşte nu are nevoie de ochelari de vedere ca să observe adevărul. Pe alocuri, durerosul adevăr! Uităm prea des: ei, cei ajunşi acum la întomnatul ceas al vieţii , au fost ca noi… Au cunoscut entuziasmul tinereţii, îndrăzneala visului şi curajul zborului, înălţându-se mai mult sau mai puţin, după cum i-au purtat aripile şi după cât de blânde ori mai vitrege au fost vremurile prin care au trecut. Iar pentru asta sunt demni nu de judecata noastră, ci de tot respectul nostru pentru ce şi cât au izbândit, aşezându-ne mereu pe noi în centrul vieţii lor. Şi încă nu se dau înapoi, oricât de greu le-ar fi, să înfrunte cu demnitate viaţa, şi în zilele ei mai bune, şi în cele biciuite de furtuni. Rămânând nu de puţine ori şi catarg salvator pentru copii şi nepoţi cărora li se pare că nu zăresc farul care să-i ghideze spre mal! Fie că farul acesta se cheamă casa la care părinţii lor au trudit o viaţă şi le e, acum, şi lor acoperiş deasupra capului sau pensia pe care le-o aduce lunar poştaşul! Truda braţelor care şi aşa, îmbătrânite, nu pregetă să fie de folos sau cunoştinţe acumulate după o viaţă de muncă. Grija cu care îşi duc nepoţii la şcoală, îi plimbă în parc, îi ajută la lecţii şi le spun poveşti. Ciorba de perişoare şi cozonacul frământat cu dragoste de Crăciun.
Noi?! Nouă să ne dea Dumnezeu să ajungem ca ei, iar de-i vom putea „depăşi” în înţelepciune, în experienţă, în realizările pe care le visăm tot ei ar fi primii care s-ar bucura şi s-ar mândri cât de „sus” le sunt copiii şi nepoţii !Şi, poate, ajunşi în propria toamnă a vieţii nu i-am mai trece pragul mai ales cu un soi de nelinişte, de nemulţumire faţă de scurgerea timpului, uitând să privim, cu bucurie şi cu recunoştinţă, şansa de a fi trecut, anotimp după anotimp, prin viaţă şi de a-l putea trăi şi pe acela pe care multora nu le e îngăduit să-l afle.
Are bătrâneţea o vârstă, întreba cineva şi specialiştii în demografie spun că, pe vremea bunicilor noştri, această vârstă începea undeva la 55 de ani, dar acum hotarul s-ar fi îndepărtat la 70 de ani! Alţii susţin că vârsta aceasta este doar în mintea noastră. Dovadă câtă voinţă, câtă putere, câtă energie ,entuziasm şi tinereţe de spirit – oricât de paradoxal ar părea- poartă cu ei mulţi dintre cei pe care, după vârsta din buletin şi încadrările demografice, ar trebui să-i considerăm bătrâni! Închideţi ochii şi fiţi sinceri: nu cunoaşteţi cel puţin un bătrân-tânăr, cu mers sprinten şi minte ageră, şi la fel cel puţin un tânăr născut bătrân?!?
Însă oricare ar fi aceste repere temporale, oricât de reale sau de convenţionale ar fi, pentru mine răspunsul e acelaşi: vârsta aceasta nu se calculează în ani, ci în toată înţelepciunea şi bogăţia sufletească pe care o adună cei ajunşi la anii întomnării. Să nu uităm totuşi: cu cât s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vieţii, cu atât mai clar se vede prin ea! Chiar dacă bătrâneţea aceasta începe, cum spunea cineva, „ca toamna – cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi”. Şi îşi adaugă adesea suferinţe, neputinţe, singurătate, resemnare. Prea des sărăcie şi umilinţă.
Din Biblie citire: gloria tinerilor este tăria lor, iar a celor bătrâni – experienţa lor!
…A fost odată un regat în care un împărat a poruncit ca toţi bătrânii să fie ucişi, considerând că nu mai sunt de folos pe câmpul de bătălie, fiindcă nu mai au forţa să ridice paloşul! Milos, un fiu a reuşit să-şi salveze tatăl, ascunzându-l din calea celor veniţi să-i ia viaţa. În faţa anilor de urgie abătuţi apoi peste regat, crudul împărat era gata să abandoneze orice luptă şi să se predea duşmanilor cu totul. A găsit însă salvarea, pentru el şi împărăţia pe care o visa doar a tinereţii, în povaţa bătrânului tată salvat şi ascuns de fiul său. Nu mai putea ţine bătrânul, în braţul său puternic cândva, sabia cu care să alunge vrăjmaşii… Dar înţelepciunea minţii sale şi iubirea faţă de regatul în care trăia din tată în fiu s-au dovedit cu mult mai puternice!
Povestea aceasta de cândva îşi păstrează înţelesul şi pentru noi, cei de azi. Şi în ea îşi află loc şi bucuria copiilor noştri de a-şi auzi bunicii povestind şi şansa noastră de a învăţa câte ceva din demnitatea, din priceperea, din experienţa, din echilibrul, din lupta pe care au dus-o cu viaţa- uneori până la sacrificiu – cei cărora le datorăm propria noastră existenţă.
La mulţi ani pentru părinţii şi bunicii noştri astăzi, de ziua lor, şi în fiecare zi în care suntem privilegiaţi să-i avem lângă noi, drept cea mai frumoasă dintre toamnele ce ne-ar putea fi dăruite! Ca să-i simţim parfumul când încă suntem în primăvara vieţii şi la anii maturităţii, ca să-i ştim rostul şi înţelesul când, la rându-ne, primim darul de a-i trece întomnatul hotar existenţial!