Florin Tănăsescu
Ea nu era ca mine, ca tine, ca oricine. Era deosebită. Mulţi au cunoscut-o. Puţini au înţeles-o. Şi-acum, lumea se mira că fiinţa aceasta avea la amiază sau seara un zâmbet nostalgic şi o lacrimă – dimineaţă pe faţă!
Stătea şi stă de ceva vreme acolo. După diametrul lacrimii, să fii avut treizeci, treizeci şi ceva de ani. Se născuse şi trăia în ţara asta.
Cineva a ridicat chiar o troiţă lângă ea. Degeaba. Orice candelă care se aprindea, încercând să lumineze o naţie, nu dura. Se stingea.
Noaptea, la lumină de far, şoferii de TIR îi vedeau aceeaşi lacrimă – dimineaţă! Era ca un avertisment că începe sau se termină ceva. Depinde din ce direcţie veneau sau spre care se îndreptau. Şi repetau: „Ea nu e ca mine, ca tine, ca oricine”.
Au fost pelerini pe care i-a apucat noaptea printre străini. Străini în ţara lor. Români, adică. Şi ei, în drumul spre o viaţă mai fericită, explicau pe unde ajungeau: „Ea nu e ca mine, ca tine, ca oricine”.
Fireşte, în trei decenii s-au perindat pe la ea, mânaţi de curiozitate, mulţi erudiţi. În special speologi şi scriitori. Legenda spune că Mircea Cărtărescu – care a scris „Fata de la marginea vieţii” – ar fi avut un dialog cu ea.
– Tu eşti fata despre care am scris eu?
– Nu, nu ai scris-o tu. Eu ţi-am dictat. Timpul pe care îl trăiesc îmi lăcrimează faţa cu lacrimă de gheaţă în fiecare dimineaţă.
– Nu eşti ca mine, nu eşti ca oricine!, a exclamat scriitorul. Aşa a apărut în librării „Nostalgia”.
În fine, aceasta este o legendă. Revenind: troiţa la care se închinau credincioşi – dar şi atei, fiind vremuri de-andoaselea în ţara unde locuia Fata cu lacrima – gheaţă, nu servea decât ca adăpost. Adăpost într-o staţie din care se lua orice mijloc de transport şi se pleca pentru a-ţi găsi un rost. În rest, nicio flacără, de peste trei decenii, nu pâlpâia.
Evident, nu puteau lipsi turiştii stăini. Se fotografiau cu ea. Ajungeau acasă şi povesteau impresii de călătorie. Iar toate se încheiau cu: „Ea nu era ca mine, ca tine, ca oricine”.
Acum, din fonduri europene, a început să se construiască un aeroport pentru avioane care doar duc pasagerii. Pasageri plecând şi ducând povestea ei. Emigranţi repetând: „Ea nu este ca mine, ca tine, ca oricine !”.
Fata cu lacrima de gheaţă – dimineaţă a rămas. Tot speră că, odată şi-odată, frigul şi ceaţa, nesimţirea şi greaţa nu se vor mai aşterne peste ţara asta. Zâmbeşte amar la timpul ce trece. Speră, tot speră la vremea ce vine…
Ea nu e ca mine, ca tine, ca oricine.
