Florin Tănăsescu
Primesc un SMS de la Claudia Cardinale. Îmi spune să ne întâlnim şi să fumăm în tihnă o ţigară, să bem o cafea.
„Unde ?” a fost întrebarea mea.
Un Vagabond mă sfătuieşte să-i spun la Apostolache. „Mai scrii şi tu ceva despre vremurile în care veneam pe la voi şi nu era curent electric, nici asfalt, nici întrebări prea multe. Nici certitudini, nici incertitudini. Mai readuci la viaţă comuna.
– Da’ ce, Raj Kapoor, acum e moartă? Vagabondul tăce. Urma să mă lămuresc singur.
Mergeam să o întâlnesc pe Claudia. Era iarna, era întuneric. Cineva, în spatele meu, gâfâia. Mi-am pus întrebarea cine e? „Sunt Johnny Weissmuller, născut la Timişoara – îmi ghiceşte un musculos gândul. Mă grăbesc să-mi iau locul în amintirea ta”. Dus a fost. L-am auzit doar cum urla şi în contul prezentului de-atunci, şi-al viitorului de-acum.
Văd o lumină. M-apropii. Un chelios fuma.
– Sunt Kojak, dragă. Unii mă ştiu cu trabucu-n gură. Dar aici, în comuna voastră, nu am găsit decât Carpaţi fără filtru, la bufet.
Evident, l-am întrebat de ce nu a cumpărat Kent.
– Nu-i bine să îţi pui prea multe întrebări în viaţă!, mă sfătuieşte Telly Savalas.
Ne dă târcoale unul, îmbrăcat în trenci. Era premiantul şcolii de la Apostolache, căzută la cutremurul din ’77. Caută răspunsul la întrebarea mea. Intră-n bufet. Iese. Iar intră. Se fâţâie într-una. Într-un final, vine răspunsul lui Colombo: „E scump Kentul. Preţ, 28 de lei. Carpaţiul e mai ieftin: 2,50. Dar şi mai scump veţi plăti când cineva vă va sufla fumul în nas. N-am întrebat cine. Urma să mă lămuresc.
Suntem deci pe portativul amintirilor de la Apostolache. Cinematograful sătesc e plin. La balcon stătea lumea bună. E un fel de-a zice. Lumea bună era rudă cu cel care schimba rolele filmului. Am intrat şi eu în cabina aia. Parcă păşisem pe Lună.
Altă lume bună era pe pânza proiectată. Era şi Claudia Cardinale. Vreau să mă duc la ea.
Atunci, s-a rupt filmul. În cabină, o rolă cu peliculă se învârtea căpiată. Operatorul, pe fază, a schimbat-o. Filmul-viaţă mergea înainte. Rula un altul: „O floare şi doi grădinari”.
La filmul ăsta… La filmul ăsta am început să-mi pun deja întrebări!
Pelicula nu s-a rupt deloc. Sala plângea. Claudia Cardinale venise în stânga mea. În dreapta, Winnetou. El mi-a zis cu limbă de moarte: „Acum eşti în cinematograful sătesc din Apostolache. Ce vezi aici se va-ntâmpla, nu peste mult timp, în toată ţara.
– Adică, ce?
– Adică şcoli dărâmate nu de cutremure, ci de vremuri. Lume multă, care acum nu ştie că filmul indian va marca, peste decenii, România. Borfaşii ţării, cu funcţii, fumând ţigări scumpe. Nu ca Telly Savalas. Deştepţii ţării – cum e băiatul ăsta, Colombo – traşi pe linia moartă. Claudii Cardinale – să mă scuze doamna din stânga ta! – spoite, analfabete, jucând rolul principal, pe micul ecran. Mutilând viaţa ta şi altora.
În timpul ăsta, Johnny Weissmuller devenea Tarzan. Şi urla…
Konets filma!
