Florin Tănăsescu

Despre unii oameni am  o părere  foarte  proastă. De exemplu,  îi urăsc pe  cei  cu suflet. Sunt bucuros că toţi sunt încarceraţi, pe viaţă, într-o  închisoare  compartimentată: la parter sunt oamenii buni, iar în subsol – „Pavilionul oamenilor recidivişti de buni”.
Am fost, un timp, gardian la acest penitenciar, căruia i se  spunea „Închisoarea argaţilor destinului. Destinul neamului românesc”. Acolo m-am inspirat pentru romanul fluviu pe care l-am scris. Pe coperta întâi era o floare de lotus.  Cartea se  numea „Cum să rezişti într-o lume nesimţită, purtând povara celor şapte ani de-acasă”.  Dar,  a ars odată cu Biblioteca din Alexandria.
Cum m-am documentat? Îmi plăcea să stau noaptea şi să pândesc o altă recidivă a recidiviştilor oamenilor buni.  În  termeni juridici, i se spune  „Recidiva mare”. În limbajul curent,  „Omul cu suflet mare”.
Insomniac fiind, l-am prostit pe unul, făcându-l să-mi răspundă la  câteva  întrebări, după ce i-am pus  ecstasy în cafea.
– Fraiere, ce aştepţi de la viaţă şi în ce crezi?
– Nu aştept nimic de la nimeni. Cred în speranţá mea.
– Şi care este, mă rog, asta?
– Este a multora. De exemplu, noi sperăm că şi religia se va schimba:  Hristos nu va mai fi plimbat de la Ana la Caiafa. Va fi lăsat, odată şi-odată, să trăiască omeneşte.
– Este cumva vreo aluzie la plimbatul amărâţilor de la un ghişeu la altul? Sau despre plecatul- venitul şi iar plecatul românilor- argaţi prin alte ţări?
– Cu siguranţă face referire la expresia „Şi l-au bătut stăpânii pe unde a argăţit. Dar, cel mai crunt, în România”.
– Cum zici că te cheamă?
– Florea de Lotus.
– Eşti rudă cu Winnetou, cumva ?,  l-am întrebat râzând în sinea mea.
– Nu. Ştiu însă de  Kant, de  Kierkegaard şi alţii ca ei.  Recunosc,  ascult şi Metallica. Mai ales  melodia  „Ziua care nu va veni niciodată”.
– Ce studii ai mata?
– În afara celor şapte ani de-acasă, am făcut şi ceva şcoală. Sunt profesor universitar.
A fost momentul în care i-am luat cafeaua cu ecstasy din faţă şi am băut-o pe nerăsuflate, după care am  cerut să mi se mai aducă una. Să pot rezista la ce îmi spusese deţinutul neamului ăsta.
– Eşti liber! Liber  în ” Închisoarea argaţilor destinului”, i-am spus.
A plecat.  În urma lui –  poate aveam halucinaţii de la droguri, poate nu  – mi se părea că răsar  flori de lotus. Iar pe el îl chema chiar…
–  Cum v-am mai spus, Floare de lotus mă numesc. Planta asta trăieşte în ape tulburi, în bălţi urât mirositoare,   îmi spune condamnatul, care se întorsese şi mă privea cu milă.
– Îmi este cunoscută zona.
– Ce nu ştiţi este că într-o astfel de  baltă – ţară- stătătoare,  ca la nimeni, trăiesc și rechinii. Ei sunt stăpânii vieților noastre.
Am preferat să tac. Şi să ascult continuarea: „Floarea de lotus, noaptea, se cufundă în smârcuri,  iar cum pe-aici sunt multe nopţi…”.
Nu-l mai ascultam. Am demisionat de la „Închisoarea argaţilor destinului”. Am scris cartea despre care vă spuneam că a ars odată cu Bilioteca din Alexandria. Sau din România?
Ce fac acum? Mă uit la o baltă. Aştept să înflorească Floarea de lotus, ascultând Metallica: ” Ziua care nu va veni niciodată”.
E noapte. Apa se învolburează. Apare, din senin… Floare de lotus? Nu!
Iese la suprafaţă primul rechin…