Giorgiana Radu
Rulez încet. Șoseaua pare toată a mea. Din când în când mă depășește câte un vehicul. Șoferii aruncă priviri întrebătoare, ori mai degrabă constatatoare. Mașina pe care o conduc nu pare neputincioasă în accelerare, așadar confrații de volan găsesc repede explicația pentru lentoarea mea. Este femeie, deci iată motivul. Nu sunt un șofer înnăscut cum s-ar zice, dar conduc cu grabă, în limita vitezei legale desigur, acolo unde simt că șoseaua îmi e favorabilă.
…Merg încet, nepermis de încet. Mă bucur de peisaj, de dealuri, de verdele intens ce mi se-arată. Staționez o clipă și încerc să surprind cu telefonul pădurea Călugăreasca ce se revarsă peste Tisa, să-i imortalizez măreția. Mă opresc apoi la cișmeaua din Mârlogea a cărei apă este recunoscută în zonă ca fiind cea mai bună. De obicei se așteaptă mult pentru umplerea unui bidon – vin oameni și din localitățile învecinate –, dar astăzi e rândul meu, doar al meu, pentru că nu e nimeni altcineva, nici înainte, nici după mine. Ce bucurie poți găsi în lucrurile mici, aproape banale!
De când s-au impus restricțiile generate de coronavirus, ruta pe care o parcurg cam o dată pe săptămână este Sângeru – Apostolache – Mireș. La Apostolache, comuna natală, merg să duc sau să iau ceva de la părinții mei. La Mireș, sat aparținător comunei Sângeru, fac aprovizionarea pentru noi și viețuitoarele minifermei Muzeului Pietrei.
Traseul acesta, atât de familiar și de simplu, parcurs nu doar de mai bine de o lună, ci de vreo 15 ani, astăzi a fost altcum. A fost excursia mea, de 1 Mai, pe meleaguri care adună trăiri, povești, istorie. Tot ce văd îmi pare atât de cunoscut și „la prima vedere” totodată.
E liniște, soare și verde cât cuprinde. Se-abat nori în gândurile mele, dar îi alung negreșit. Îmi permit, pentru câteva clipe, egoismul bucuriei.
Nu știu de cât timp merg – aș tot înainta! – , dar agitația ce mi se-arată în centrul Mireșului e semnul că periplul meu s-a încheiat. E timpul să mă-ntorc la cele obișnuite. Îmi pun masca, scot lista, și-ncerc să țin distanța socială.
Din când în când e bine să ne „grăbim încet”, să dăm răgazul clipei, chiar și acolo unde credem că am văzut totul, că știm totul și nimic nu ne mai poate surprinde sau bucura.
