Nicoleta Dumitrescu
După două luni sub semnul stării de urgență, românii vor consemna în jurnalul propriu pe care scrie ”2020, Covid” primul sfârșit de săptămână în care vor putea ieși din case fără să mai completeze sau să scrie de mână vreo declarație pe proprie răspundere. De fapt, încă de ieri, plecarea de la domiciliu în localitatea trecută în actul de identitate s-a putut face fără nicio restricție, ziua de 15 mai aducând cu ea și ”îndulcirea” unora dintre măsurile și restricțiile incluse în ordonanțele militare.
A fost greu, a fost multă așteptare, între pereții caselor adunându-se multe neliniști, mult nesomn și oboseală. Ba, când liniștea era profundă, anxietatea părea că are puterea de a transforma speranțele în fine rotocoale de praf ce se așterneau pe obiectele care parcă și ele încremeniseră, precum stăpânii casei, de atâta nemișcare.
Cele șaizeci de zile în care primăvara s-a văzut mai mult de la ferestre au făcut dovada – încă o dată – că nu aduce anul ce poate aduce ceasul! Numai că orologiul coronavirusului a făcut ca în fața a tot ceea ce era firesc să se pună bariere, inclusiv între persoane! Pentru mulți, aceste zile au constituit un model de testare a propriilor limite, a sta într-un singur loc fiind o verificare a propriilor sentimente, mai mult sau mai puțin recunoscute, dar mai ales o testare a fricii. A fricii că, într-o situație în care țara și poporul lor nu le-au mai întâlnit, nu se știe ce poate aduce ziua de mâine. Nu se știe dacă mai ai bani, dacă mai ai serviciu, dacă te vei îmbolnăvi, dacă vei rămâne la fel de sănătos, ba chiar dacă vei mai trăi… Și, din păcate, în intervalul celor 60 de zile, destule au fost situațiile în care familiile au plâns decesul unuia dintre membrii săi, al unei rude, al unui prieten, vecin sau cunoscut, durerea și mai mare fiind aceea că, tot din cauza restricțiilor, până și pe ultimul drum cei decedați în vreme de coronavirus nu puteau fi conduși decât de cel mult opt persoane!
Cât de mult sau cât de puțin a modificat starea de urgență structura umană, rămâne de văzut! Cert este că aceste zile au putut constitui o invitație aparte la schimbare, mai ales din punct de vedere comportamental, de a fi empatic, de a te pune în locul celui din fața ta, de a nu-ți mai vărsa răutatea pe cei din jurul tău doar de dragul de a arăta că ești altfel, de a fi mai temperat în tot și în toate, de a schimba răul în bine, de a fi mai calm…
Pentru toate aceste transformări este nevoie însă de voință, multă voință, de alegeri proprii. Dar, cele 60 de zile petrecute în starea de urgență au putut lucra și la sentimente, la comportamentul uman, iar îndulcirea restricțiilor va oferi prilejul de a vedea, prin ochii și reacțiile acelora de lângă noi, dacă, într-adevăr, s-au făcut unele transformări în bine sau, din contră, vechile obiceiuri s-au accentuat și mai mult.
Pe de altă parte, și cele 30 de zile de stare de alertă ar putea fi percepute tot ca un timp de reflecție, de sedimentare a ceea ce s-a petrecut în intervalul celor 60 de zile de stare de urgență.
Alegerile sunt proprii, însă, după cum se vede, vremurile, mai ales când sunt de pandemie, invită la schimbare. Cum, însă, pe stare de altertă este obligatorie purtarea măștii de protecție, rămâne de văzut, în aceste condiții, dacă, în relațiile umane, anumite măști vor cădea sau, din contră, vor fi folosite în continuare pentru a face …impresie, într-un cuvânt, că nimic, nici măcar un virus mortal, nu-i poate schimba pe unii dintre cei de lângă noi!
