Florin Tănăsescu
Totul se petrece într-o fierărie. Pentru atragerea clientelei şi fentarea insolvenţei, administratorul atârnase pe pereţi tablouri celebre: Rembrandt, Van Gogh şi, din spirit patriotic, dar în scârbă, un tablou – oglindă. Era „Carul cu boi”.
Fierăria era vopsită pe dinafară cu potcoave de cai verzi pe pereţi şi-un curcubeu albastru. Semăna, dar nu răsărea, cu Mănăstirea Voroneţ. La intrare, nu putea lipsi, fireşte, lozinca mobilizatoare „Nu mor caii când vor câinii”.
Fierăria fusese cândva naţionalizată. Apoi, la vremuri noi, au apărut fierarii descurcăreţi. Unii spuneau că erau tot ăia vechi. Sau copiii lor.
– Probă de microfon şi de trombon: Cinci, patru… Cinci, patru ani… Cinci patru ani de mandat! Se-aude şi la dumneavoastră ? Se-aude, măi, proştilor din ţară?, ţipă purtătorul de cuvânt al fierăriei.
– Se-aude, se-aude, răspundea lumea, dând docilă din cap, aidoma calului căruia îi faci cadou – surpriză o pungă cu fulgi de ovăz. Votanţii repetau: „Cinci, patru… Cinci patru ani… Cinci patru ani de mandat! Sănătate să fie, că le-om duce noi în cârcă pe toate”.
Revenim în fierăria-feerie. Mesele erau aliniate. Unele pe stânga, altele pe dreapta. Numai că aceia din dreapta stăteau în stânga fierarului şef, iar cei din stânga- în dreapta lui. Să ştie unii de alţii. Să ştie stânga ce face dreapta. Să pună umărul la consolidarea Fierăriei lui Iohan.
Sub mese, toţi aveau câte o seceră şi un ciocan. Nu întrebaţi de ce? Nici poporul nu întreba. La televizorul cu ecranul îndreptat spre ţară, votanţilor li se arătase un porumbel zburător şi-un câmp cu lalele. Dar, să mi te ţii mânie proletară! Pe ecranul televizorului a apărut, ca o miră, fondanta pe colivă: o pisică neagră. Iar pe burtieră, avertismentul: „Caii vor să fure carul cu boi cu tot”.
– Aşa ceva nu se poate! Să fugă din ţară toţi caii!, a urlat poporul. Sau o parte din el.
A mai trecut un timp. Linişte şi pace. Doar câte-un cal mai necheza şi-apoi, ce altceva să facă?, de scârba – nu de frica – javrelor, murea.
– Se lucrează de zor, acolo, se lucrează!, zicea poporul. Mă rog, o parte din popor. Să ne rugăm pentru sănătatea lor, a celor din Fierăria lui Iohan.
În timpul ăsta, în interior chiar se lucra. Era şi şpan pe jos – deh, de la uzinele făcute praf –
era chiar şi rumeguş, deh, de la pădurile trase la rindea. Nu aveau timp fierarii nici măcar să bea o cafea. Unii îşi pătaseră costumele cu petrol. Înţelegeţi dumneavoastră de ce.
În pauză, câte unul, transpirat, apărea iar la televizor şi urla: „Dacă apare vreo revendicare a unei părţi din fierărie, voi, proletarii ţării, carul, boii şi fierăria le veţi apăra, da?
– Evident că da. Fi-ne-ar scârbă de ăştia care ne-ncolţesc! Chiar vom muri pentru această fierărie. Fierăria patronată de Iohan! În timpul ăsta, alţi cai trăgeau să moară. Fireşte, nu de teama câinilor, ci de scârba lor.
Transpiratul se retrăgea apoi în feeria- fierărie. Apoi, întreba de la microfon, în camerele reunite ale şandramalei, şi pe-ăia din stânga, şi pe-ăia din dreapta:
– Votăm şi noi, băieţi, pentru o pauză de un aperitiv, o ciorbă de burtă, o friptură, o cafea?
– Daaaa!, a răsunat toată clădirea. În minutul următor, ideea a fost publicată şi în Monitorul Oficial: „Angajaţíi fierăriei sunt obosiţí. Fac şi ei o pauză”.
Poporul – în fine, o parte din el, care mai rămăsese în preajma Fierăriei lui Iohan – rumega fulgi de ovăz.
Unii au dat chiar tonul la cântec: „Cinci, patru… Cinci patru ani… Cinci patru ani de mandat!”
Atunci, ultimul cal din ţară a murit. Nu de frică, ci de scârba javrelor din fierărie.
Boii? Trăiesc bine-mersi. În feerie.
