După patruzeci de ani de medicină de prima linie, Medicul primar ATI Maria Emanuela Zaharia: Pentru fiecare pacient aflat la Reanimare ducem o luptă la graniţa dintre viaţă şi moarte; dar coronavirusul a făcut această luptă şi mai dură!

Luiza Rădulescu Pintilie

Când am rugat-o pe doamna doctor Maria Emanuela Zaharia să accepte câteva întrebări despe ceea ce, în aceste zile, are legătură cu aş zice, fără teama de a greşi, viaţa întregii omeniri, ştiam că a lucrat o viaţă întreagă în ceea ce noi, oamenii obişnuiţi, spunem Reanimare, iar cei care au ştiinţa de specialitate numesc Anestezie şi Terapie Intensivă. Mai ştiam că, la pensie fiind, continuă să facă gărzi la Spitalul Municipal Câmpina- oficial desemnat în Prahova ca unitate- suport pentru tratamentul pacienților confirmați cu COVID 19, adică aflându-se pe mai departe exact în departamentul în care medicina se face în fiecare zi şi pentru fiecare pacient la propriu în linia I, dar pe care pandemia de coronavirus l-a supus şi aici, ca peste tot, unei lupte cu o boală încă necunoscută, pentru care nu există un tratament clar şi un vaccin eficient. Nu ştiam însă că aparţine unora dintre primele generaţii de medici care au optat pentru această specialitate, nici că a avut între profesorii săi chiar pe cel considerat „părintele anesteziei în România”, dar şi pe acela care a descoperit un anestezic folosit astăzi nu numai în spitalele româneşti, ci în întreaga lume. Şi chiar până după încheierea dialogului n-am reuşit să găsesc în modestia şi în rigoarea puţinelor cuvinte cu care vorbeşte despre sine şi profesia de care s-a îndrăgostit şi pe care ar alege-o din nou dacă ar fi să o ia de la capăt şi un fel de filozofie de viaţă şi profesională pe care am descoperit-o, pe contul său de facebook, în timp ce mă pregăteam să redau dialogul purtat, pe care cel puţin două postări mi l-au făcut, dintr-o dată, şi mai clar: „Străduiește-te în așa fel încât, ajuns la o vârstă memorabilă, această vârstă să aibă și ea ceva memorabil în ea. (Vladimir Ghica);”Visam că viața este bucurie/ M-am trezit : viața era serviciu/Am făcut serviciu și făcând serviciu mi-am găsit bucuria” (Rabindranath Tagore).
– Doamnă doctor, departamentul de Anestezie-Terapie Intensivă dintr-un spital este, dintotdeauna , cel în care se duce, la propriu, lupta între viaţă şi moarte. Aparţinătorii privesc totdeauna cu teamă, cu îngrijorare , dar şi cu speranţă perioada în care cineva drag se află internat într-un asemenea departament. Cum aţi ales, dintre toate specialităţile pe care le-aţi fi putut urma, să vă aflaţi într-o asemenea linie I?
– Eu am urmat Facultatea de Medicină Generală la Iaşi şi am absolvit în promoţia 1973. Pentru seria mea şi încă vreo câteva serii a existat atunci şansa de a nu primi- aşa cum era procedura vremii- repartiţie la ţară, ci am avut posibilitatea să susţin un exment de „Internat”, cum se numea atunci, după model francez, astfel încât, în anul 6 de pregătire plus alţi 2 ani, am putut parcurge stagii de câte şase luni în diverse specialităţi. Aşa am ajuns la Institutul Național de Boli Infecțioase” Prof. Matei Balș” din Bucureşti, eu de altfel fiind bucureşteancă , deşi părinţii mei sunt de origine ardeleni. Astfel, am putut lua contact exact cu un departament de Reanimare şi mi-a plăcut mult tot ceea ce am putut învăţa. Era o patologie diversă, cu multe cazuri grave, apăruseră antibioticele şi erau tratate de la avorturi complicate cu septicemii şi până la come hepatice, destul de frecvente în acea perioadă. Tot în acelaşi stagiu am parcurs o etapă de pregătire şi la Spitalul de Urgenţă-Floreasca Bucureşti, de asemenea un spital cu o patologie foarte gravă şi complexă. Practic, acea perioadă de început a fost cea în care m-am îndrăgostit de „Reanimare” fără a şti atunci că aceasta merge împreună cu „Anestezia” şi că nu se poate una fără cealaltă. La finalul acestei etape, am susţinut examenul de SECUNDARIAT pentru Anestezie- Reanimare, optând pentru un post la Spitalul de Urgenţă din Galaţi şi urmând în pregătirea mea încă o etapă de trei ani . Între timp, a avut loc cutremurul din 1977 şi am fost chemată la postul pe care îl alesesem, unde am rămas, timp de 17 ani, în acelaşi departament de Reanimare care mă atrăsese de la început şi pentru care mă pregătisem. Spitalul Județean din Galaţi avea 1300 de paturi , dintre care 50 erau de Reanimare; atunci nu exista unitate de primiri urgenţe -UPU, noi fiind solicitați și la camerele de gardă de la urgență.

Fără îndoială că existenţa la Galaţi a cunoscutului Combinat siderurgic, unde se înregistrau accidente grave, a fost doar una dintre cauzele pentru care am regăsit în cazuistica de fiecare zi aceeaşi patolgie gravă pe care o văzusem în stagiile pe care le parcursesem. Revoluţia m-a prins la Galaţi şi abia în anul 1991 a apărut contextul legal să pot susţine examenul de medic primar cu specializarea Anestezie-Terapie Intensivă, adică exact ceea ce făcusem de la începutul profesiei pe care am ales-o. În 1995 am plecat de la Galaţi şi m-am integrat în sistemul medical din Prahova. La început, pentru aproximativ 2 ani, am profesat la Băicoi, apoi ca şef de secţie la Spitalul Municipal din Câmpina, de unde am şi ieşit la pensie în urmă cu şapte ani. Fără a părăsi însă spitalul, fiindcă am continuat să fac gărzi, să fiu chemată la alte spitale şi chiar la clinici particulare. M-aţi întrebat de ce am ales această specializare. Fiindcă mi-am dat seama că, orice altă specializare aş fi ales, aş fi tratat pacientul doar din perspectiva acelei specializări. Or, eu îmi doream să nu uit nimic din ceea ce am învăţat în Facultatea de Medicină, să îl tratez pe pacientul din faţa mea ca pe un întreg, în toată complexitatea organismului său, ceea ce presupune de fapt activitatea de Anestezie şi Terapie Intensivă.
– De ceea ce se întâmplă în universul medical de anestezie şi reanimare am înţeles că v-aţi îndrăgostit şi, atunci, alegerea acestei specialităţi a venit firesc. Nu v-am întrebat însă, doamnă doctor, cum aţi ales de fapt Medicina?
– Adevărul este că, de fapt, eu am vrut mai întâi să urmez Silvicultura. Dar părinţii nu m-au susţinut în această alegere şi, într-un fel, mi-au insuflat ideea că e frumos să am grijă de pomi, dar cu mult mai frumos ar fi să am grijă de oameni. Şi, atunci, m-am îndreptat către Medicină.
– Avea vreo legătură alegerea dumneavoastră şi cu vreo tradiţie de familie?
-Nu. Eu am ales Medicina, cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei fiind, doi fraţi şi o soră s-au îndreptat spre arta muzicală şi sunt acum în Franţa şi Germania. Dar trebuie să spun că fratele mamei mele, fiu de țărani, era medic cu facultatea absolvită la Cluj şi cred că în alegerea profesiunii pe care am făcut-o a avut și el ceva de spus.
– Doamna doctor, nu am să mai ocolesc întrebarea de actualitate: în faţa acestei pandemiei de coronavirus , nu numai pacienţii şi aparţinătorii au avut temerilor lor, ci şi medicii din lumea întreagă s-au temut aflându-se în faţa unui „duşman” cu totul necunoscut. Dumneavoastră aţi fost –şi continuaţi să fiţi- la propriu pe acest front care include lumea de la un capăt la altul , activând într-un spital inclus oficial în reţeaua de asistenţă medicală pentru tratarea bolnavilor de Covid 19. Ce sentiment aţi resimţit cel mai puternic?
– În prima perioadă, când mi-am dat seama că ne paşte întâlnirea cu acest virus, am încercat, ca toată lumea, sentimentul de frică. Un sentiment care venea şi din faptul că se insista atât de mult pe ideea că persoanele peste 65 de ani, mai ales dacă au şi alte afecţiuni, vor fi cu atât mai vulnerabile. Şi eu însămi am peste 65 de ani şi unele afecţiuni. Evident că frica era şi este motivată şi de faptul că nu ştiam şi nu ştim nici acum cum va reacţiona propriul organism, biologic vorbind, la întâlnirea cu acest nou virus, apoi fiindcă moartea nu ocoleşte în nicio clipă pe nimeni şi trebuie să fim pregătiţi psihologic
Apoi, sigur, eram conştientă, dincolo de fireasca teamă, de faptul că pentru asta m-am pregătit , că asta am făcut efectiv de 40 de ani şi că e de datoria mea să îngrijesc pacienți. Sigur că trebuie înţeles că este vorba despre o muncă de echipă. Ca urmare, am acceptat şi am continuat să facem gărzi în condiţiile noi, ale situaţiei apărute în contextul pandemiei de coronavirus , având ajutorul unui infecţionist repartizat în spital, care ne-a susţinut şi ne-a ajutat să stabilim , să aplicăm şi să respectăm măsurile de autoprotecţie, circuitele epidemiologice, conduita în relaţia cu pacienţii.
– A schimbat ceva major noua situaţie în ceea ce făceaţi ca medic, ca echipă de Anestezie-Terapie Intensivă?
– Nu a schimbat nimic din ceea ce ştiam, doar că peste patologia cu care eram obşinuiţi s-a suprapus această situaţie medicală nouă, aproape total necunoscută, creată de coronavirus.
Din fericire, judeţul Prahova a fost în mare parte ocolit, poate din frică, din prudenţă, din conştientizarea gravităţii, neavând un număr mare de persoane depistate cu coronavirus. Dar sigur, pe lângă pacienţii diagnosticaţi clar, a existat şi abordarea medicală de a considera orice bolnav ca fiind potenţial afectat şi de coronavirus.Aşa că am respectat regulile stricte instituite pentru toate categoriile de personal care au venit în contact cu bolnavii, am parcurs etapele de pregătire, de antrenament vizând echiparea şi dezechiparea de echipamentul special de protecţie, încât să rămânem în siguranţă şi noi şi pacienţii. Fără îndoială că nu a fost simplu, dar ne-am ajutat unii pe ceilalţi. În îngrijirea acestor bolnavi, esențială este munca în echipă (medic, asistente, infirmieră), iar acest mod de a lucra în echipă este valabil și în restul timpului.
– S-a vorbit mult şi continuă să se vorbească despre pacienţi intubaţi şi ventilaţi mecanic pentru perioade lungi de timp, iar imaginile prezentate din lumea întreagă dau fiori oricui. Îmi permit să vă rog să acceptaţi să traduceţi cumva pe înţelesul nostru, al oamenilor obişnuiţi, ce presupun aceste proceduri medicale şi sigur, fără a încălca principiile confidenţialităţi medicale, să ne spuneţi cam cât timp aţi avut cel mai mult sub îngrijire un asemenea pacient?
– Intubaţia traheală prin plasarea acelui tub de plastic flexibil în trahee, cu scopul de a menţine deschisă calea aeriană sau pentru a putea administra diverse medicamente şi ventilarea mecanică sunt proceduri utilizate în mod curent în departamentele de Anestezie-Terapie Intensivă. Ele fac parte din etapele de pregătire operatorii şi postoperatorii ale pacienţilor, astfel încât să se creeze condiţiile optime pentru ca medicii chirurgi să poată desfăşura manevrele chirurgicale atât timp cât e necesar- o oră, două sau mai multe, după cum impune un caz medical sau altul. Evident că atât timp cât pacientul este adormit, cum se spune de obicei, toţi parametrii de funcţionare a organismului sunt extrem de atent monitorizaţi prin ceea ce , repet, reprezintă proceduri obişnuite în departamentele ATI. Apoi, intubaţia este deseori utilizată în cazul pacienţilor critici sau anesteziaţi, pentru a facilita ventilaţia pulmonară, inclusiv ventilaţia mecanică şi pentru a preveni asfixierea sau obstrucţia căilor aeriene. Sigur, ar fi mult de explicat pe această temă, dar plastic vorbind, am să vă spun că în anestezie se şi spune că începutul este ca decolarea unui avion, în timpul operației – menținerea anesteziei echivalează cu zborul avionului la înălțime relativ constantă, iar apoi urmează aterizarea- trezirea . Din nefericire , în cazuri foarte grave, acest ultim moment nu mai are loc, de aceea există pacienţi pe care îi sperie acest gând. Apoi, trebuie ştiut că , în cazurile speciale, chiar medicii sunt cei care amână momentul trezirii pacientului, până când apreciază că toate funcţiile organismului pot fi reluate în parametri optimi . Asta am făcut de 40 de ani, zi de zi. În fapt, sunt proceduri relativ obişnuite , dar ceea ce le-a transformat în unele speciale în contextul pandemiei de coronavirus a fost durata aplicării lor , în funcţie de evoluţia concretă a stării fiecărui pacient. Am avut, de exemplu, un pacient în cazul căruia a fost vorba despre o perioadă de aproximativ o lună de intubare şi ventilaţie mecanică. Acum , avem de asemenea, în spital, un pacient în stare foarte gravă,
– După o carieră atât de îndelungată exact acolo unde pacientul se află între viaţă şi moarte, confruntată cu patologii dintre cele mai grave şi mai complexe, care aţi spune că sunt calităţile fără de care un medic nu poate să facă această specialitate?
– Curaj ,calm şi evident ştiinţă. Fiindcă ai în mâini viaţa atâtor oameni. Fără îndoială că depinde mult şi cum te-ai format, ce mentori ai avut, dacă ei ţi-au insuflat curaj. Eu am avut norocul să fac parte din primele generaţii care au ales această specializare, nouă în ţara noastră, fără a şti atunci acest lucru. Şi am avut între profesori pe renumitul medic George Litarczek, considerat „părintele anesteziei în România” şi prin a cărui şcoală au trecut, direct sau indirect, marea majoritate a medicilor specializaţi în Anestezie-Terapie Intensivă, dar şi pe medicul Ion Curelaru, inventatorul unui anestezic foarte bun , pe care îl folosim şi azi, nu numai în România, ci în lume. Din păcate, profesorul Litarczek s-a stins din viaţă şi la fel şi celălalt medic, care emigrase în Suedia.
– Se vorbeşte mult despre găsirea unui vaccin, părerile fiind împărţite: unii susţin că până la sfârşitul anului ar putea să existe un asemenea vaccin, alţii sunt de părere că există posibilitatea ca el să nu fie găsit niciodată? Dumneavoastră de care parte vă situaţi?
– Sigur că eu am speranţa că se va găsi un vaccin şi ştiu cât de important ar fi acest lucru. La începutul carierei mele, aşa cum am spus, existau frecvent în cazuistica de Reanimare comele hepatice din care se murea. La vremea acea nu exista vaccin. Apoi, acesta a fost descoperit şi lucrurile s-au schimbat radical.Pe de altă parte nu pot să nu accept şi ideea că trebuie să ne obişnuim cu faptul că ar fi posibil ca acest vaccin să nu fie descoperit. De altfel, infecţioniştii chiar spun că trăim de fapt cu multe alte virusuri.
– Doamna doctor, după o carieră de patruzeci de ani în linia I, aţi mai face azi aceeaşi alegere şi aţi mai lua-o, dacă ar fi posibil, de la capăt?
– Da, aş face aceeaşi alegere şi aş lua-o iar de la capăt.
– Vă mulţumesc, distinsă doamnă doctor.