Lucian Avramescu
Scriu nu pentru a mă vindeca de muțenie – minune în care nu mai cred – ci pentru a-mi verifica gândurile care stau cică în cap, claie peste grămadă, iar omul cu oarecare sforțare le descâlcește. Sunt bucuros că nu mă caut de cuvinte, ele stând la îndemână, ceea ce ține departe primul diagnostic primit – comoție cerebrală tranzitorie. Se vindecă într-o lună și jumătate, mi-a spus, sigur pe el, un distins cardiolog. A trecut aproape un an de atunci, iar acum vorbirea mea s-a scufundat cu totul, devenind amintire, iar comoție, ioc.
Luciana, fiica mea cea mică, singura crescută la Sângeru, în vârstă de 12 ani acum , urma ca în aceste zile să-și deschidă, la Muzeul Pietrei, prima ei expoziție de pictură pe pânză. Cei care i-au văzut lucrările i-au spus ”Micuța Picasso”, ceea ce pe ea a supărat-o foarte tare, replicând că ea este Ana Luciana Avramescu. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu a făcut studii speciale de artă, iar pe profesorii ei de desen de la școala din sat nu-i cunosc. Doar profesoara de limba română îi transmite câte un mesaj de felicitare când publică o însemnare la rubrica Tineri și Copii de la Femei de 10, sau la AMPress.
Un profesor de muzică i-a spus că are o voce specială și ar fi păcat să nu urmeze o carieră ca a vărului ei Alexandru. Ceea ce face însă de mică, așa cum eu scriu zilnic, ea desenează zilnic. Așa s-a născut cartea noastră ”Bucurii cu poezii”, în care ea imagina, în calculator, lucrări de grafică, la cinci ani, iar eu interpretam în vers desenele. Cartea s-a bucurat de un real succes și-mi amintesc discursurile ei fără sincope la lansările de la Ploiești, unde teama și emoția de a vorbi unei adunări, în care erau și profesori, lipseau cu desăvârșire.
Acum, închisă în curte și casă, pictează. Zi de zi, iar eu sunt uluit de imaginația și ușurința de a inventa imagini. Culorile sunt vii, au suflet, fantezie. Carantina lumii face ca expoziția, pregătită, gata pentru vernisaj– deja câțiva prieteni i-au arvunit lucrări – interzice evenimentul. Fostul primar al Ploieștilor, Emil Calotă, care sper să fie și noul primar al urbei unde mă găsesc cetățean de onoare, fiindcă merită, propusese la Muzeul de Artă din municipiu un eveniment cu ”Micuța Ana Luciana”, imediat după Paști, dar totul e închis în noi, vis, viață, artă, toate stând răbdătoare, la coadă, să se deschidă ușile pe planetă, iar ciuma asta nouă să se întoarcă în iadul din care a venit, spulberată de aerul proaspăt al primăverii.
Aerul, scriam la începutul acestor rânduri, e vânăt, ca frigul care a revenit afară, speriind florile de cireș și băgând din nou în stupi albinele. Zumzetul lor nu se mai aude, așa cum vocea mea nu se mai aude, dar știu că înăuntru, viața stupului e vie, mii de albine freamătă în speranța culesului floral care va veni. Nădejdile că primăvara va birui refuză să se stingă.
Casa, devenită un atelier de pictură, e înflorită și ea. Lucrările Anei Luciana, rezemate de scaune, rafturi de cărți, puse în neorânduială până când expoziția va primi ”ordonanță medical-militară” că poate fi vizitată și vor sta pe simeze și pereți, îmi luminează privirea ca pomii de afară și îmi aduce în suflet darul vorbirii.
Fragment din carte Confesiunile unui mut care a vorbit cândva
