Florin Tănăsescu
Fireşte, oricine a avut nu una, ci mai multe fete în gând. Dar nimeni nu a avut norocul meu ca, într-o seară, cineva să-i spună: „Dansăm? Pe mine mă cheamă Fata-gând. Port în mine suferinţa, speranţa şi viitorul acestui pământ”.
Dansam pe-o baladă de-a lui Scorpions – „Send me an angel” . Sau pe-a lui Metallica – „Nothing else Matters” . De parcă ar conta…
– Contează orice, în vremurile astea, îmi spune Fata-gând. Îi auzi cum se miră? Îi auzi cum te admiră? Îi vezi cum te privesc?
– Auzi tu mirarea lor în locul meu! Culege tu admiraţiile lor! Priveşte-i tu ca şi cum m-ar privi pe mine. Dar şi urăşte-i aşa cum numai eu aş putea…
– Eu niciodată n-am să-i urăsc!, m-am trezit vorbind, singur. Lumea râdea. Cineva mi-a pus o compresă rece pe frunte. Altcineva a zis că nu-s obişnuit cu băutura. În fine, când să plec…
– Mă scuzi, îmi şopteşte Fata-gând! Replica asta din urmă era tot a mea. Dar am ieşit să-mi schimb pantofii. Mă strângeau. Mai facem un dans în ringul idealurilor care îşi fac iluzia că sunt perfecte? Că lumea este inocentă?
Aveam de ales? Am zis da. În boxe s-a auzit July Morning, a lui Uriah Heep. Era cu dedicaţie specială pentru toţi oamenii, această melodie, „Dimineaţă de iulie”. Lumea părea forte sensibilă. Numai că, după aia, o parte din ea pleca la război. Uriah Heep cânta „Lady in black”.
Era, din nou, o altă ” Dimineaţă de iulie”.
Am comandat câte o cafea. Chelnerul, nesimţit, a adus doar o ceaşcă. A pus-o în faţa mea. Eu, zgârcit, n-am mai cerut încă una.
– Niciodată să nu ceri, pe lumea asta, de la cineva, ceva! Vei fi dezamăgit, mă mustră ea.
Am vărsat cafeaua fierbinte pe mâna Fetei-gând. Tot eu am urlat. Ea, nici gând! Doar mi-a spus că trece. Că toate durerile trec. Că tot ce îmi face rău şi tot ce nu îi face lumii bine se va opri, cândva.
– Când?, am întrebat-o nervos?
– Nu ştiu. Esenţial este că trece. Când nici eu nu voi gândi, când nici tu nu mă vei mai gândi.
– Unde locuieşti ?, întrebai cam tare, e drept. Alte priviri, aţintite spre mine… Un copil m-a întrebat: „Nenea, vorbeşti singur?”
– Între cer şi pământ, mi-a răspuns Fata-gând. Pe strada idealurilor care îşi fac iluzia că sunt perfecte.
Deja începuse să mă enerveze. Am aprins iar o ţigară. Iar s-a încruntat şi ea. Am mai cerut o cafea. Nici asta nu îi convenea. Mă uit după o tipă mişto…
– Nu este de tine. Ce este frumos aparţine, azi, celui ce nu merită !, vorbi neîntrebată ea.
– Eşti geloasă, cumva?
M-am simţit ca un tâmpit, punând întrebarea asta. M-a consolat ideea că, locuind pe strada în care iluziile se amăgesc că sunt perfecte, Fata-gând îmi va înţelege frustrarea.
– Îţi place fotbalul?, am încercat s-o îmbunez.
– Mi-a plăcut cândva! Ţineam cu Celta Vigo. Jucau atunci Karpin, Mazinho, Salgado…
– Să nu-mi spui că joci la pariuri!
– Nu! Doar că ne joacă alţii la zaruri.
– Clar, eşti nebună!, am strigat atât de tare, încât bietul copil, care tresărise mai devreme, începuse să plângă.
Fata-gând se duce la el şi-i şterge lacrimile. Vine cu ele în pumn şi mi le pune în cafea.
– Să o bei toată! Să mesteci şi zaţul lumii ăsteia.
– „Pleacă din viaţa mea. Te implor să pleci chiar acum!”, am urlat.
Fata-gând l-a luat de mână pe băiat şi a plecat. Exact atunci, chelnerul uituc venise să-i aducă şi ei cafeaua.
Era prea târziu. La boxele lumii se-auzea aceeaşi melodie a lui BZN – „Dance, Dance, Dance”. Fata- gând fredona: „Aminteşte-ţi cum era înainte/Noaptea, iubirea, Parisul”.
Îmi amintesc doar că e noapte pe lume. Iar gândurile-fiare ale lumii se sfâşie-ntre ele. Parisul ? Ce glumă bună! Nu mai există.
