Luiza Rădulescu Pintilie
Fără îndoială că fiecare întâlnire a unui artist cu publicul înseamnă o fereastră deschisă spre emoţie, spre comunicare, spre iubire, spre frumos, spre închipuire, spre regăsire, trăite deopotrivă, fiecare în felul său, dar găsind mereu cel puţin un punct de întâlnire şi de echilibru, şi de către cel care se lasă dezvăluit prin lucrările sale şi de către aceia care le privesc! Expoziţia pe care o va vernisa, peste puţine zile, artista plastică Mihaela Ilie- membră a Filialei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici- e, însă, cu mult mai mult decât toate acestea. Fiindcă departe de a rămâne doar o metaforă folosită adesea când se vorbeşte despre artişti, fiecare dintre cele 46 de tablouri pe care le va expune şi expoziţia în ansamblul său sunt tot atâtea dovezi că pictoriţa şi-a pus cu adevărat sufletul pe pânză şi l-a „înrămat” în cele mai autentice şi mai profunde dintre trăiri. Frumos şi interesant în încifrarea lui- „Închis, deschis, întredeschis”- însuşi numele expoziţiei are în el un fel de chemare-îndemn de a căuta fie şi cea mai fină fantă de lumină prin care tu, privitorul, să vezi, să afli, să înţelegi… Dar povestea e cu mult mai adâncă de atât şi o spune, într-o notă de autor, chiar artista (alegând drept motto profunda rostire a lui Nichita Stănescu : ” Tot ce am trăit în zadar s-a făcut zid, tot ce am înţeles s-a făcut fereastră !” ): „Povestea ferestrelor este strâns împletită în viaţa mea. Este un proiect început cu mai mulţi ani în urmă, când ferestrele mele erau larg deschide de preaplin, când erau soare şi floare, când era totul minunat, doar că eu nu ştiam.. Apoi a venit furtuna- durerea şi deznădejdea- şi mi-a izbit ferestrele de ziduri. Atunci le-am zăvorât pe toate doar că eu rămăsesem să le privesc tot din afară. S-a făcut linişte şi… a trebuit să treacă un timp să înţeleg că locul meu era în spatele ferestrei, în sufletul meu. (…) Întredeschis este paradigma poziţiei clare a omului, care îi satisface nevoia de a comunica, de a împărtăşi iubire şi lumină cu ceilalţi şi cu sine”. Deşi argumentaţia- confesiune n-ar mai lăsa aproape nimic de spus, ci doar de… privit lucrările – privilegiu pe care îl vor avea în premieră cei care vor fi prezenţi la vernisajul programat pe 6 martie, iar apoi toţi cei care vor trece pragul galeriei din Cluj ce le va găzdui până pe 20 martie- se cuvine totuşi să spunem că „ furtuna” care a izbit atât de dureros ferestrele de ziduri a însemnat pierderea, acum aproape un an, a soţului său, 
cunoscutul medic primar ATI Dumitru Ilie- cel care a vegheat, la Spitalul de Obstetrică-Ginecologie din Ploieşti, multe începuturi de viaţă şi a fost un pasionat cuceritor de semeţe vârfuri muntoase din întreaga lume- după ce împreună au purtat un istovitor urcuş al luptei cu suferinţa şi o nemărginită speranţă că ar putea ieşi împreună învingători. Şi atunci, „Lacrimosa”(în foto), „Curs de miracole”, „Numai o clipă”,„Ara Solis” , „Văd muzică, aud culori” , „Tainiţă”, „Fereastra sufletului” sunt doar câteva dintre lucrările în care crâmpeie din lăuntricul sufletesc al autoarei e zugrăvit pe pânză. Fragilitate şi putere. Deznădejde şi înseninare. Înlăcrimare şi speranţă. Aripi frânte cu brutalitate şi aripi redeschizându-şi zborul …
Şi nu ştiu ce i se potriveşte mai bine, înţelepciunea că „acela care mută munţii din loc începe prin a aduna pietricelele (Confucius) „ sau încredinţarea că „Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi muta un munte. Dar dacă deznădejdea ta este cât un munte, nu poţi să urneşti nici măcar un bob de muştar, pe care şi o furnică îl poate căra kilometri întregi. (Gavriil Stiharul) ?! Ori poate amândouă la un loc … „Epifaniile cu care ne încarcă tablourile semnate de Mihaela Ilie sunt în egală măsură o formă de terapie. Ele vin să certifice minunea că, deşi obturată uneori, Lumina reuşeşte să pătrundă oriunde peste tot.Până şi în cele mai nepătrunse mistere. Până şi în cele mai lăcătuite taine. Dar, mai ales, pluteşte ca o colombă înlăcrimată, pe deasupra vechilor dureri, izbutind în cele din urmă să le vindece.”, e de părere scriitorul şi cronicarul de artă plastică Florin Toma şi în cuvintele sale e de găsit poate una dintre „cheile” unei expoziţii-ofrandă, despre care artista ne-a mărturisit :„ Expoziția aceasta nu o fac pentru mine. Este o ofrandă, un dar pentru ,,marele absent” şi pentru Cluj, ca un fel de reîntoarcere acasă. Chiar m -am şi gândit, ascultând predica de curând, ca va fi un fel de”Vinerea întoarcerii fiicei risipitoare…de dor si iubire”. O întoarcere de la Ploieşti în Clujul în care s-a născut, în care şi-a făcut studiile de artă, la Liceul „Romul Ladea” şi la Institutul de Arte Plastice şi Decorative „ Ion Andreescu”, unde va vorbi despre expoziţie artistul plastic Margareta Catrinu- profesoara sa de pictură, dirigintă „şi nu numai, un mare om, formator de caractere şi o mare artistă, pe care o admir mult „. O întoarcere în Clujul în care e prima dată când expune, într-o galerie nouă-Cluj Art, ridicată de „ doi soţi tineri şi iubitori de frumos, care au ales să facă un loc pe trei niveluri pentru artişti, în loc de o cârciumă cum răsar permanent”.
O întoarcere în Clujul unde are rădăcini şi ramuri ale copacului său existenţial, pe care îl înfloreşte ca om şi artist atât de frumos, alături de 46 de lucrări , dintre care „ cele din ultimul an sunt într-adevăr, o revelaţie pentru mine. Aceea că eu nu ştiam că de fapt ceea ce ai în suflet, trist si deprimant, poate să se transforme în ceva frumos, luminos, sublim…” , cum ne-a spus, într-un atât de frumos credo, artista Mihaela Ilie.
