Florin Tănăsescu
Mă trezeşte în zori un vizitiu care răcnea de pe capra atelajului hipo pe care-l conducea: “Hai la chilipiruri, neamul meu ! Diii, drăguţii mei boi. Ce-atâta leneveală pe voi ? V-am asigurat salariu minim pe economie, deci, pas vioi !
Cu ochii cârpiţi, m-apropii de căruţă. Pe codirlă, stătea o mâţă. Neagră, aidoma coşmarului unui neam înjugat de treizeci de ani.
– Ce vinzi, nene ?, întrebai respectuos pe maestrul sfătos care stătea pe capră.
– De toate! De toate pentru alde voi. Sânge congelat şi chiar iluzii dacă vrei. Mâţă, fă o scamatorie, să vadă şi tăntălăul ăsta de ce suntem în stare !
A dracului pisică se transformă într-o gagică. Mă credeţi sau nu, făcea strip-tease…
Se dezbrăca… De caracter, nu vă gândiţi la altceva!
– Castraveţi pentru grădinari aveţi?
– Bă, tu eşti prost sau te prefaci ?
N-auzi că avem am de toate pentru toţi ?
Pentru toţi. Era adevărat. Unul, din obişnuinţa de a fi sclav, se duse şi deveni al treilea bou la atelaj. Un altul se transformă într-a cincea roată la căruţă. Altul a vrut –auzi impertinenţă ! – să se urce-n teleguţă. A fost pleznit peste bot cu biciul, legat şi dat pe mâna jandarmilor.
Ce s-o mai lungim, era o adevărată tărăraie.
– Tataie, de ce te bagi în faţă? Pleacă de-aici, nu vezi că te caută moartea pe-acasă? Lasă-i pe tineri să-şi găsească de muncă. Să tragă la jug.
Vizitiul îşi răsucea mulţumit mustaţa. Mâţa se cuibărise lângă el şi se alinta
miorlăind: “Am şapte mandate în Senat, dar la câţi proşti văd că se-adună să tragă la atelaj, cred că-l prind şi pe-al optulea”.
– Câtă dreptate ai, aleasa neamului ăsta!, rosti vizitiul care scotea rotocoale de fum ce se amestecau cu al domnişoarei–mâţe parfum. Apoi, către mine:
– Hei, tu! Bagă în viteză şi adu repede încă vreo câteva căruţe. Cu juguri cu tot. Ce mă, nu poţi?!? Aici, în România, nu există “Nu se poate!”. Se poate orice. Doar ai dovada! Noi suntem în trăsura pe care scrie Parlament. N-ai spirit patriotic în tine?
Avea dreptate căprarul. Era obligatoriu să fiu patriot în ţara unde oamenii trag la jug de silă, de milă pentru copii lor care-i aşteaptă să le pună ceva pe masă. Deci, fug!
Mă-ntorc şi eu ca un bou, trăgând singur la jug. Mulţi, foarte mulţi mă invidiază.Unul mă scuipă. Altul mă-njură: “Dobitoc nemernic, nu ne-ai spus şi nouă unde se găsesc juguri”.
Apare şi van Gogh, cu un bisturiu în mână. Mâţa, chit că are opt vieţi în Parlament, tremură. Vizitiul strică ca un apucat: “Săriţi, atentat!”.
Olandezul, ţicnit de felul lui, îşi taie o ureche. Ia ”Carul cu boi” al lui Grigorescu şi zice: acest tablou nu este de actualitate. Ne trebuie unul realist”.
Mă uit ce-a pictat. Pânza era neagră. Van Gogh nu se semnează. Tabloul se numeşte “România înjugată”. Preţ de pornire a licitaţiei: doi lei. Fanfara cântă:
“Din coasta Daciei şi a Romei /În veci s-or naşte pui de lei”.
Înjugaţi şi ei…
