Bucurii şi lacrimi de dascăl …

Luiza Rădulescu Pintilie

Am scris, nu o dată, despre şcoli. Păstrând de fiecare dată încredinţarea că nu numai între zidurile acestora e adevărata lume a şcolii, ci în inimile, în dăruirea, în conştiinţa, în vocaţia, în truda celor care o însufleţesc : elevi şi dascăli. Şi încredinţarea aceasta a fost cea care m-a făcut să simt şi mai adânc emoţia descoperită- coincidenţă sau nu, în acelaşi timp- în mărturisirile a două distinse profesoare, care şi-au încheiat misiunea la catedră, încredinţate paginii mari şi deschise a facebook-ului. Reîntoarse, de curând, în şcolile în ale căror bănci au stat, după o viaţă în care au slujit lumea şcolii, una avea să-şi însoţească fireasca emoţie de bucurie, cealaltă de nemeritate înlăcrimări. Şi, fără a le cunoaşte, mi-a fost uşor să descopăr, dincolo de cuvintele domniilor lor , o dureroasă „fotografie” la zi a învăţământului românesc…
La Slănic Prahova, la Liceul Teoretic „Şerban Vodă”, profesoara Aurelia Rînjea a trăit, după propriile spuse: „o întâlnire specială, de suflet, dorită şi aşteptată de mine, de a fi în mijlocul celor care mâine vor duce mai departe spiritul oamenilor care au trăit şi trăiesc pe aceste locuri“. Iar aşteptarea şi dorinţa i-au fost răsplătite :”Cu emoţia revenirii, după ani, în lăcaşul de cultură în care m-am format, cu respectul faţă de cei care mi-au fost modele de viaţă şi care au un loc special în sufletul meu, am întâlnit azi, aici, oameni frumoşi, profesori şi elevi, plini de lumină, ţinând cu înţelepciune pasul cu timpul.
Într-un ambient primitor, în Bibliotecă, am format cu toţii un lanţ de inimi, un cerc al bucuriei de a fi împreună, în care am dăruit unii altora ceva, eu vorbindu-le despre Poezie, despre legătura acesteia cu Fizica, determinantă şi ea în formarea mea profesională, ei recitându-mi din versurile mele, din Iubiri Stelare, aici în Ţara mea de Rai, unde am învăţat primii paşi, unde am învăţat ce înseamnă să fii Om!”.
La Voievoda, în comuna Furculești din județul Teleorman, pe profesoara de istorie Emilia Diaconescu a întâmpinat-o nu şcoala care avea cândva o intrare impozantă, ci o dezamăgire care a crescut cu fiecare pas: ”Curtea imensă a școlii era îmburuienată și populată cu cârduri de gâște, rațe și… un măgar. Pe treptele stricate de la intrarea elevilor erau cei care vegheau la bunul mers al alegerilor. (n.n- alegerile europarlamentare).Am intrat și am încercat să văd clasa unde am învățat, dar, cu excepția ,,laboratorului“ de biologie, peste tot erau lacăte, geamuri sparte, atmosferă sinistră. În ,,laborator“ trona un rest de schelet uman, era urât, întunecat, dar tehnologia modernă era prezentă , iar câteva tinere reprezentau cu demnitate principalele partide. (…)Am plecat încet și întristarea m-a cuprins și mai tare când am văzut intrarea principală, odinioară impozantă, în fosta casă boierească, dărâmată aproape complet…”
Durerea întrebărilor ce o însoţesc şi astăzi răzbat din fiecare cuvânt adăugat în consemnarea sa de distinsa profesoară:”Chiar nu se găsesc niște fonduri pentru a reabilita această clădire, Primăria comunei chiar nu se poate implica în respectiva acțiune? Păcat, mare păcat …..Nu știm să ne păstrăm clădirile de patrimoniu, nu știm să ne punem în valoare trecutul…”
Şi dacă aş fi avut convingerea că numai la Voievoda se prăbuşesc şcolile sub povara… nepăsării, aş fi considerat aceste rânduri o pagină de … istorie personală tristă, trăită de un dascăl reîntors în locul în care a fost elev cândva. Din nefericire, sunt (prea) multe alte pagini de istorie asemănătoare, unele chiar prin Prahova…
E adevărat că nu zidurile dau adevărata dimensiune a unei şcoli, dar şi de trăinicia lor se leagă existenţa lăcaşului în care generaţie după generaţie descoperă lumina cărţii şi, prin ea, lumina propriului drum în viaţă. Iar adevărul acesta ar trebui înţeles mai devreme decât prea târziu, până nu se prăbuşesc cu totul şi ziduri de şcoli, dar mai ales încrederea acelora care le însufleţesc…