La 20 aprilie calendarul ortodox pomeneşte pe Sfântul Teotim, episcopul Tomisului, numit şi Teotim I, “scitul“ sau “filosoful“. Acest sfânt daco-roman, originar din Dacia Pontica, a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul celui următor, păstorind cetatea de la Marea Neagră, în jurul anilor 380 – 395. Detalii despre viaţa sa ne-au rămas din scrierile unor importanţi autori ce au trăit în acea perioadă. Istoricul bisericesc Sozomen scria că ducea o viaţă ascetică, purta plete lungi şi se bucura de calificativul de „filosof”. Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”.
Invocarea numelui Sfântului Teotim al Tomisului – la lucrările Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) – ca autoritate a dreptei credinţe, constituie însă pentru noi, românii, o mărturie de mare preţ privind izvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-roman. „Faptul că monahii constantinopolitani îşi raportau ortodoxia mărturisirii lor de credinţă la autoritatea Sfântului Teotim rămâne fără îndoială o mărturie grăitoare a ortodoxiei credinţei”.
Peste veacuri, Sfântul Ioan Damaschin avea să reproducă, în lucrarea „Sfintele paralele“, câteva povăţuiri morale date de Sfântul Teotim în unele omilii la textele evanghelice: „Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, săvârşeşte păcatul complet, pe când faptele trupului pot fi întrerupte de multe piedici“; „Lucrul grav nu este să suferi aspru, ci să suferi pe drept“.
