Fiecare om vine în sala de spectacol cu sufletul şi trebuie să-l emoţionezi; să-l faci să plângă, să-l faci să râdâ, să îi dai o stare bună

Luiza Rădulescu Pintilie

Când am citit mesajul conceput pentru ediţia din acest an a Zilei Mondiale a Teatrului ce a fost marcată cu puţine zile în urmă, pe 27 martie, nu ştiam că, peste foarte puţine ore, câteva dintre gândurile celui care l-a gândit- Carlos Celdrán, regizor din Havana, Cuba- am să le regăsesc cumva în regalul mărturisirii făcute la Ploieşti, ca răspuns la întrebarea pe care i-am adresat-o, de unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi actori români ai momentului, Marius Bodochi. Într-o sală a filarmonicii ploieştene „Paul Constantinescu”, foarte aproape de scena pe care urma să recite, imediat după încheierea conferinţei de presă, sub semnul unei „poveşti cu dor de lumină”, amintirile şi confesiunile sale mi s-au părut a deveni cel mai perfect argument pentru ceea ce mă impresionase şi într-un pasaj al mesajului dedicat sărbătorii teatrului:
„Înainte de trezirea mea întru teatru, maeştrii mei erau deja acolo. Îşi construiseră lăcaşurile şi poetica pe vestigiile propriilor vieţi. Mulţi dintre ei rămân necunoscuţi sau ne vizitează rareori amintirile: au lucrat în taină, în liniştea smerită a sălilor de repetiţie şi-n sălile de spectacole umplute până la refuz de spectatori”.
Fiindcă, la rândul său, maestrul Marius Bodochi a vorbit cu sinceritate şi, îmi îngădui să adaug că şi cu o frumoasă emoţie, despre drumul său către scenă, dar şi despre viaţa care e un drum- după cum avea să spună, spre sfârşitul întâlnirii, în versul unei splendide poezii – începând pentru sine în atmosfera unui sat românesc şi în cea a unei familii simple, urcând apoi în loja unui teatru, însoţindu-se de întâlniri memorabile şi de clipe faste de noroc, ajungând apoi, spre a rămâne acolo, sub strălucirea adevărată a scenei.
Iar într-un timp în care mulţi cred- mai ales dintre cei tineri- că drumul spre succes e doar drept şi uşor, am încredinţarea că din „povestea” devenirii unui actor are fiecare dintre noi câte ceva de învăţat…
„Sunt ardelean, născut la Cluj Napoca”, şi-a început actorul Marius Bodochi răspunsul la ceea ce a numit o „complexă întrebare”,iar apoi, ca şi cum ar deschis cortina şi ar fi lăsat amintirile să intre în scenă, a continuat: ”Dar când aveam un an, un an şi jumătate, părinţii mei s-au mutat înapoi la sat, foarte aproape de Cluj, unde am rămas până aproape la şase ani.Şi am foarte multe amintiri frumoase din perioada aceea în care eram de trei, patru, cinci ani, când atmosfera dintr-un sat românesc din inima Ardealului, în anii 50- fiindcă erau anii 50 atunci- era alta. Acum e- cum zic eu, dar nu numai eu- o atmosferă de plastic: prin şanţuri, pe oameni, pe acoperişuri, pe garduri. Atunci erau paie, erau case din lut, era lemn, erau multe animale şi era multă poezie ! În perioada aceea am fost dat la grădiniţă, iar educatoarea m-a pus să îngrijesc peştii dintr-un acvariu. Eu nu văzusem până atunci peşti, în afară de (zâmbind!) peştii din sticlă de prin case, puşi pe televizor. În schimb, educatoarea mă învăţa să recit. Nu ştiam încă să citesc. Şi fiindcă eram timid, recitam cu ochii închişi şi dădeam din cap. ( Şi ca şi cum ar fi avut sub priviri imaginea sa de atunci, distinsul actor a ilustrat, cu bucurie şi chiar un fel de candoare, cum dădea mai întâi din cap în sus şi în jos, iar când i s-a spus că nu e bine, şi-a însoţit cuvintele de legănarea capului într-o parte şi în alta). Am multe amintiri, cu bunicii, cu toată atmosfera aceea : nunţile erau nunţi, botezurile erau aşa cum scrie la carte, până şi înmormântările erau înmormântări …
Părinţii mei erau oameni simpli, simplii-simpli, cu frică de Dumnezeu, respectau toate sărbătorile, erau ortodocşi chiar dacă numele meu are rezonanţă maghiară. Ei erau români, eu sunt român. Bine, bine, mă întreba cineva, dar de ce te cheamă Bodochi ? „Habar n-am“, am răspuns, dar ştiu că bodoc înseamnă „de aici”. Revin şi spun că părinţii mei erau oameni cu frică de Dumnezeu şi aşa m-au crescut şi pe mine. Nu m-au speriat niciodată că mă iau ţiganii sau că mă mănâncă lupul, dar îmi spuneau „Ai grijă că te vede Dumnezeu ce faci !” Şi asta mi-a rămas în minte.
(…) Apoi ne-am întors la Cluj, lucrurile s-au schimbat, am început şcoala. Am fost şi eu pionier ca mulţii alţii. Şi pionier fiind, m-am dus la Casa Pionierilor şi, acolo, o regizoare de la teatrul din Cluj a spus „băiatul ăsta e talentat”. Eu am vrut să fac dans. Dar tatăl meu, care era ţăran neaoş a zis : ”Ce meserie e asta să fii dansator ?” Atunci am făcut teatru de păpuşi, am început să merg la teatru, fiindcă la Cluj locuiam lângă Teatrul Naţional, Casa Armatei şi cinematograf, unde vedeam şi filme.La Casa Armatei era un ansamblu unde erau multe spectacole muzicale şi, fiindcă mă cunoşteau, mă lăsau să intru fără bani. În spatele Teatrului Naţional mă jucam. La teatru era un domn, Moldovan, care rupea bilete la intrare şi fiindcă m-a îndrăgit mă ducea în lojă. Doamne, eram atât de fericit ! Anii au trecut şi nu m-am mai gândit la actorie, mi-a ieşit din minte. Tatăl meu a murit, am rămas cu mama. Am intrat la Politehnică, am făcut un an şi jumătate şi am zis nu, nu îmi place, vreau actorie. M-a pregătit o mare actriţă, o jumătate de an, şi am intrat la teatru. M-am dus la Târgu Mureş, fiindcă era profesor acolo Constantin Codrescu – se înfiinţase secţia română- era aproape de Cluj şi puteam să mă „navetesc”.A fost o perioadă foarte frumoasă perioada studenţiei şi tot atunci Dumnezeu mi-a dat şi un copil, unicul meu băiat, cu care mă înţeleg foarte bine şi îl iubesc foarte mult .Face şi el muzică, dar face şi inginerie de sunet, la Amsterdam, la MTV. Apoi m-au luat la Cluj, rămăsese un loc liber pe genul de actor care eram eu atunci, fiindcă plecase Marcel Iureş şi m-au luat pe mine şi am debutat din studenţie într-o piesă foarte frumoasă a lui Tennessee Williams- „Trenul cu lapte nu mai opreşte aici”.
Foarte frumoasă piesă, în care am jucat alături de o foarte mare actriţă- Silvia Ghelan, care mai zilele trecute a trecut în nefiinţă la 95 de ani, Dumnezeu să o odihnească!Clujul era un oraş închis, aşa că m-am dus la Satu Mare, am stat un an-un an şi jumătate. Am jucat trei spectacole cu actori tineri foarte buni, de vârsta mea pe atunci- Camelia Maxim, Radu Amzulescu, acum la Teatrul Bulandra. Jucam şi la Cluj- am început un fel de navetă din primul an de actorie fiindcă jucam 3 spectacole la Cluj, trei la Satu Mare şi două la Târgu Mureş. Aşa sunt şi acum : pe drumuri. Am stat la Cluj; o perioadă foarte frumoasă. Am întâlnit mari actori, mari regizori. Am avut noroc, în meseria asta nu îţi trebuie doar talent, ci şi noroc. Sunt alţii mai grozavi ca mine şi care nu au avut noroc. Mă rog, e şi vina celui care nu are noroc ! Are Dorel Vişan o vorbă, ardeleneşte zis: ”Mă, ai grijă că te găseşte binele nepregătit !” Adică, nu trebuie să râvneşti mereu că mie nu mi se dă, nu mi se face, ci tot timpul trebuie să te pregăteşti. Instrumentul nostru care e? Sufletul, mintea şi corpul.Trebuie să ai grijă faţă de corp; să faci mişcare, să citeşti, să te implici în anumite lucruri ca să vezi cum e, ce simţi, cum te trec fiorii, cum nu te trec. La un moment dat te poate vedea un regizor şi să zică : ”Mamă, cine e ?!”. Eu am păţit de foarte multe ori asta. Dar pe mine binele m-a găsit pregătit. (…) M-am întâlnit cu Horea Popescu, marele regizor de la Teatrul Naţional Bucureşti, într-un rol foarte frumos- Avram Iancu după Lucian Blaga- şi a zis; „No, copile, tu vii la Bucureşti! „ Şi i-am spus că nu vin pentru că pe vremea aceea începusem să fac şi pedagogie. Sunt foarte mândru cu studenţii mei, am scos trei promoţii, câţiva foarte buni, care au luat şi premiul UNITER- Pavel Bartoş, Ioan Isaiu, Ofelia Popii, Ramona Dumitrean şi de aici, de la Ploieşti, Elena Popa. Domnul Horea Popescu m-a adus la Bucureşti ca să preiau rolul Cavalerul Hans din Ondine de Jean Giraudoux. De fapt, reluaseră spectacolul şi eu am preluat rolul pe care îl începuse Adrian Pintea, dar el plecase de la Teatrul Naţional şi a fost o pauză de un an. O distribuţie miraculoasă- Mircea Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Tania Popa şi mulţi, mulţi, mulţi alţii– era o distribuţie de 40 de actori şi 80 de figuranţi. Şi a fost destul de greu, fiindcă spectacolul fiind făcut trebuia reîncălzit cu mine şi mă tratau ca pe un puşti venit de la Cluj :”Ia să vedem ce ştie ăsta!” Şi atunci iar mi-a dat Dumnezeu o idee genială. I-am spus domnului Horea Popescu că trebuie să mă duc la Cluj să pregătesc rolul şi să mă întorc cu el gata făcut. M-am întors la Cluj, într-o sală mare de spectacole în care erau scaune. Şi am scris pe fiecare scaun numele unui actor din distribuţie- Mircea Albulescu, Ilinca Tomoroveanu- şi am repetat cu nevastă-mea de atunci: ea îmi sufla textul şi eu jucam cu scaunele ca un nebun. Peste două săptămâni am venit înapoi la Bucureşti, repetiţie generală şi fiecare aştepta să vadă ce o să fac. Şi în gălăgia aia a apărut Albulescu la „ arlechin” şi a spus: ”Ssst, linişte; iartă-ne Marius“. Imediat s-a făcut linişte, am jucat şi am avut un mare succes. Apoi a apărut Mănuţiu, care mi-a dat un rol principal în Richard al II-lea de Shakespeare, alături de Marcel Iureş şi Oana Pellea, apoi rolul lui Dyonisoss din Bacantele. După aceea, Andreea Vulpe mi-a propus să joc în „Regele şi cadavrul” unde interpretam şase personaje.
Am venit la Bucureşti la 40 de ani, nu la douăzeci de ani, dar nu am trădat Clujul, nu am trădat spectacolele. Jucam, ţineam cursuri, făceam televiziune.Toate m-au modelat. Acum joc numai în Bucureşti în 18 spectacole, iar toate sunt vreo 23. Îmi face plăcere şi, când mă cheamă cineva undeva, eu mă duc . Nu e vorba doar de bani. Îmi face plăcere să mă duc în oraşe mici, unde nu se duce nimeni. Am reuşit să conving câteva actriţe mari –Anca Sigartău, Rodica Popescu Bitănescu- să mergem şi în acele oraşe.
(…) Am fost de curând în secuime. Nu mai fusese acolo un spectacol românesc de nu ştiu când deşi ne batem cu pumnul în piept „Noi suntem români, noi suntem români !” şi, de fapt, cei de acolo uită să mai vorbească româneşte. A fost atât de impresionant la Miercurea Ciuc şi la Covasna când lumea din sală urla. Rodica Popescu Bitănescu a început să plângă când a auzit:”Mai veniţi, avem nevoie de voi!” Era ca un strigăt de disperare. Au nevoie de artă românească. Am fost, anul trecut, la Târgu Neamţ, la Paşcani. Cum te primesc oamenii aceia, acolo !Oamenii se deschid când te văd acolo. Şi în oraşele astea sunt elevi, sunt medici, sunt profesori, sunt intelectuali. Dar nu trebuie să jucăm doar pentru intelectuali. Într-o sală pot să fie femei de serviciu, să fie muncitori, să fie fierari sau oameni care nu au serviciu. Şi e foarte bine că sunt! Fiecare om, când vine într-o sală de spectacol, vine cu sufletul. Tu trebuie să îl emoţionezi. Să îl provoci să plângă, să râdă, să îi dai o stare bună. Ăsta e cel mai important lucru: să nu plece de acolo gol …”