Luiza Radulescu Pintilie
Am bucuria de a întâlni şi de mă întâlni cu mulţi oameni. Văd de aproape chipul candid ori uimit al copilăriei, pe cel al entuziasmului şi al năvalnicei tinereţi, al maturităţii împlinite ori al liniilor vieţii brăzdând adânc netezimi de altădată şi locul în care cândva erau aşezate lumini şi zâmbete. Destine la început de drum, unele înaintate deja prin ani şi prin poveştile de viaţă, aşteptând împlinirea sau bucurându-se deja de ea. Aşezări pe diferite trepte ale scării sociale, de la cele mai de jos până la cele mai de sus, ierarhizări profesionale şi decizionale. Experienţe cât pentru şapte vieţi şi „arderi” care vor să sară peste timp şi spaţiu şi să ajungă dacă se poate de ieri acolo unde ar fi în firea lucrurilor să ajungă poimâine!
Oameni tineri după data naşterii dar care se declară îmbătrâniţi de soartă şi de viaţă, vârstnici peste care timpul pare să nu fi trecut, gata oricând să mute şi munţii din loc. Pragmatici şi pesimişti. Optimişti şi artişti. Speranţe şi suferinţe. Paşi ajunşi pe marginea prăpastiei ori care tocmai au sărit dincolo de ea. Împliniri şi neîmpliniri. Fericiri şi resemnări.Viaţă şi spectacol al vieţii. Amalgam de omenesc, de sentimente şi de trăiri, de întrebări şi de răspunsuri.
De la care de fiecare dată, absolut de fiecare dată, e ceva de învăţat.
Ca om , ca jurnalist. Şi când crezi că le-ai văzut pe toate, şi când crezi că ştii foarte exact la ce să te aştepţi, când ţi se pare că seamănă cu ceea ce a mai fost cel puţin o dată, „ceva” te contrazice într-un sens ori în celălalt: te pune pe gânduri, te bucură ori te amărăşte, te lasă fără replică, te face să te simţi şi mai „mic” decât ştii că eşti, te revoltă sau îţi dă speranţă, te face să-ţi doreşti să semeni celui din faţa ta ori să ai puterea să „ştergi” ceea ce tocmai ai trăit. Oricum ar fi, orice întâlnire lasă „urme”, fie ele pentru câteva clipe ori pentru mult timp. Preţ de un zâmbet, de o lacrimă, de o certitudine, de o nedumerire, de neputinţă şi furie, de multe, multe chinuitoare întrebări ori cât răspunsul pe care îl căutai mai de mult timp şi dintr-o dată simţi că l-ai găsit. Multe astfel de întâlniri se aseamănă mai puţin sau mai mult, se pierd în repetiţia lor, altele-nu. Şi, paradoxal, ceea ce le face pe unele dintre ele unice nu sunt măreţii şi lucruri cu totul ieşite din comun, ci simplitatea, firescul, buna cuviinţă, înţelepciunea pe care le aduc cu ei oameni care nu te lasă să întrezăreşti de la prima privire ce sărbătoare de întâlnire te aşteaptă! Ca şi cum ar veni înveştmântaţi direct în lumină! Aşa cum a revenit, într-una dintre dimineţile trecute, în redacţie, un bătrânel care ne aduce, din când în când, anunţul unui prieten tapiţer care caută de lucru pentru câţiva lei în plus la pensia care e aşa cum ştim cu toţii că e. Aceeaşi intrare plină de buna cuviinţa care s-a tot rărit printre noi, oamenii, în ultimul timp, aceiaşi paşi care să nu stânjenească, aceleaşi vorbe cumpătate , dar neuitând să ne mulţumească şi să ne dorească sănătate, aceeaşi privire sinceră, doar un pic mai stinsă, ca şi zâmbetul, după o operaţie deloc uşoară prin care ne-a spus, fără să se plângă însă, că a trecut. O întâlnire de două- maximum trei minute, mereu cu respect pentru timpul nostru şi făcând de fiecare dată începutul unei zile- fiindcă vine doar dimineaţa devreme!- care se anunţă grea ceva mai luminos, dezvăluind fără nicio ostentaţie curăţenie, frumuseţe şi înţelepciune de om trecut prin viaţă , ba şi cu o frumoasă sfială ce-i completează demnitatea şi hotărârea de a nu se da bătut în faţa sorţii şi a bătrâneţii la cei 80 şi ceva de ani. Dă uşor din cap, semn că aşa va face, când îl rog să aibă grijă cum coboară scările şi se grăbeşte să spună că nu stă departe când îi amintesc să se păzească de arşiţă sau de ger. Îl emoţionează un pic de grijă şi mulţumeşte până dincolo de uşa pe care o închide încet, ca să nu facă zgomot.
Nu ştiu ce a fost şi ce a făcut în viaţă vizitatorul nostru, deşi aş fi putut afla. Îmi sunt de ajuns lumina , buna cuviinţă, lipsa de încrâncenare, vorba caldă, zâmbetul, urarea de sănătate pe care le aduce cu sine şi pe care le lasă o scurtă vreme în urmă, ca o dâră ce face un pic mai senină şi mai frumoasă întreaga zi. Unul dintre cele mai bune exemple pe care le cunosc că, de fapt, în viaţă, nu este vorba despre cât de bătrân eşti, ci de cum eşti bătrân.Şi mă gândesc de câte ori îl văd că la lucrul acesta ar trebui să medităm cu toţii mai de … tineri. Viaţa nu e uşoară pentru nimeni şi sunt convinsă că nici pentru bătrânelul aducător de lumină omenească nu a fost altfel. Fiindcă se vede cu ochiul liber că nu a crescut în … puf şi nici sub vreun clopot de sticlă încât să nu-l atingă greutăţile, necazurile, răutăţile, suferinţele vieţii de toate zilele! Şi totuşi e atât de limpede că nu s-a lăsat înrăit de ele şi că, orice ar avea în suflet, în afară lasă să ajungă doar ceea ce e frumos, senin, echilibrat, răspândindu-le, fără a-şi face din asta vreun titlu de glorie, şi pe unde trece. Un fel de a fi atât de simplu, de frumos şi de cuviincios pe care cred că ne-ar fi tuturor mai bine dacă l-am întâlni mai des, iar când îl întâlnim dacă l-am preţui şi dacă nu ne-am sfii să şi „împrumutăm” ceva din el încât să mai ştergem din umbrele în care ne-am tot înveşmântat în ultima vreme omenescul , unii mai mult, alţii mai puţin, dând vina pe tot şi pe toate şi mai niciodată pe noi înşine. Şi, mai ales, dacă nu ne-am minţi că avem tot timpul din lume să ne „îndreptăm”, convinşi mereu că şi mâine e o zi, iar bătrâneţea – departe !
