Florin Tănăsescu
Undeva, cândva. La Câmpina.
– Hai, intră, dar nu mă-mpiedica a plânge. Am darul lacrimei. Al lacrimei de sânge.
– Suntem în iulie, domnișoară Iulia Hasdeu. E miezul nopţii, dar și-ntunecarea poate aduce o nouă zi în dar. Și pentru mine, peste care a trecut un veac, și pentru tine, peste care a trecut atâta amar de vreme. Spune-mi ce mai știi de noi ?
– Mai speri ceva în ţara asta? Naivule, tu chiar crezi ce zice Blaga că din “mirabila sămânţă” se naște iar speranţa? Mai crezi precum copilul, de-acum o sută de ani, în “România dodoloaţă”? E “România hoaţă”.
– Nu te știam atât de rea. Lumea vorbește doar de bine despre tine. Așa aud pe la parade, defilări și fel de fel de adunări festive.
– Sigur că da. Și bietul tata mai spera că mă fac bine. Umbla din doctor în doctor. Cu șpagă, cum ziceţi voi. Zadarnic. Nu m-am făcut bine. La fel și voi: trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri, dar degeaba.
– N-ai zis tu că în plâns, de-atâtea ori, poţi să-ntrevezi o rază nouă ? Că lacrima e izbăvirea unei inimi frânte ?
– Eram copilă. Și Sburătorul îmi dădea târcoale. Iar tata, un pic cam ranchiunos – îţi fac o confidenţă – nu prea-l plăcea. Dar, mă rog, asta e o altă parte nevăzută a lunii și-a lumii literare. Totul e chestie de interpretare. Și de lacrimi curse, cum ziceai, la câte-o defilare.
– Îmi cânţi ceva, la pianină ? Vivaldi, despre care orice muritor – mai mult sau mai puţin cu o spoială de cultură hărăzit – a auzit.
– Când iarna vrajbei voastre se va transforma, sub raza altui soare, în toi de vară, poate da. Acum, vreau să dorm un pic. Sunt obosită.
– În iulie, Iulia, miezul nopţii sună. În Castel la tine, prin geam, pătrunde- un mistic clar de lună, am zis timid, sperând c-o voi impresiona pe Iulia, interlocutoarea mea.
– E vară, e iulie, dar mie – ca și ţării tale – îmi este, ne este frig. Poţi să-mi dai giulgiul însângerat al lui Hristos ? Da, da, al lui Hristos pe care-l vezi acolo, așezat deasupra mea. Gerul de-afară, dintre voi, din ţară, a intrat și-aici. Tuși apoi și cu subînţeles, dar și din cauza bolii ei mai vechi, ftizia.
– Deasupra-i cerul înstelat ! Mai ieși și tu de prin palat, la aer, la lumină. Îţi face rău atâta nemișcare. N-ai radio, televizor? Nu știi îndemnul “Pentru sănătatea dumneavoastră, alergaţi, zilnic, după un loc de muncă omenește plătit!”, i-am zis, ca nesimţitul, copilei de 18 ani.
– Ha-ha, ha, ha, zău că e bună gluma asta!, aud un glas. Era al lui Hristos, care, politicos, coboară și năframa ce cu chipul pătat de sânge acoperă nu doar gâtul, ci faţa Iuliei. Că plânge și machiajul urâţește și faţa fetei care moare și ţara care împlinește o sută de ani.
– Apoi, în drumul înapoi, spre cruce, același Domn Hristos dansează pe ritmul melodiei “ Hare Rama, Hare Krishna”.
– De ce râzi, Doamne ? Și pe seama cui Tu te distrezi ?
– Să faci mișcare ? Zilnic? La voi, în România? Creștinule ! Fiul durerii ! Hai să-ţi spun ceva: Eu, pe o cuce răstignit stau mult mai confortabil decât neamul tău cel urgisit.
– Domșoară Iulia, am înnebunit ? Cu mine vorbește Domnul Iisus ?
Din somnul cel de moarte, nu neamul, ci Iulia se deșteptă un pic și-mi spuse, sceptic, privindu-mă cu ironie: – Da. Cu tine și despre ţara ta vorbește. Apoi, bolnavă, “Iulia-ţară” picotește.
– “I like Chopin”, dar îmi iubesc și ţara, zisei. Iar sentimentul este reciproc, strigai. Era însă prea târziu. Undeva, în Anul Centenarului, în România. Rafael este pierdut “în visuri, ca-ntr-o noapte înstelată”.
Doar “Boleroul” lui Ravel se-aude monoton. Dricu-i la poartă.
