Motto: „În fiecare zi ne batem joc,/
De păsări, de iubire şi de mare,/
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/
Rămâne un deşert de disperare.” (Romulus Vulpescu)
Luiza Rădulescu Pintilie
Legendele spun că, demult, tare demult, în ziua de 14 februarie, fetele tinere și singure se ascundeau pe cele mai întunecate uliţe din sat și așteptau să fie descoperite de flăcăi neînsuraţi, plecaţi în căutarea sufletului-pereche. Aceia care se găseau urmau să se căsătorească. Iar de la romantismul şi frumuseţea acestor întâlniri până la isteria inimilor roşii de astăzi agăţate pe toate gardurile nu a mai fost decât un pas ! A rămas în urmă şi semnificaţia celui mai grandios cadou care s-a dăruit vreodată în numele iubirii- monumentul Taj Mahal, din India, construit de împăratul Mughal Shahjahan în memoria soţiei sale.
Noi am împrumutat cu braţele larg deschise sărbătoarea Sfântului Valentin de peste Ocean şi i-am pus „ blazonul” originalităţii româneşti, amestecat nu de puţine ori din belşug cu sclipiciul chinezismelor de tot felul: de la perne cu inimioare sau pe care scrie, cu litere mari cât o zi de post „Valentine s Day” la pisici de pluş care nu miaună , ci spun mieros „I love you”, de la flori – câteodată de plastic la obiecte vestimentare… delicate, de la cine romantice cu lumânări aprinse la dănţuieli cu manele. Mai pe scurt, cam tot ce se dăruieşte şi de Crăciun, de Anul Nou, de Mărţişor, de Ziua Femeii, de Paşti, de onomastică şi de câte alte prilejuri sărbătoreşti apar prin calendarele scrise şi nescrise. Drept e că, în ultimii ani, unii l-au recunoscut şi pe năvalnicul Dragobete drept simbol al iubirii, repetând după 14 februarie şi pe 24 februarie „corvoada” romantismului de o zi ! Fiindcă rândurile acestea nu-şi propun să judece, ci doar să facă o fugară radiografie a unei realităţi care devine din ce în ce mai acaparatoare. Prin superficialitatea ei de o zi, uneori parafată de certificate de căsătorie şi jurăminte de iubire spuse în cor lângă… Poarta Sărutului ori alte locuri de pelerinaj al îndrăgostirii cu valabilitate redusă. Vedete şi oameni se lasă seduşi de vraja iubirii cu iz occidental fix pe 14 februarie şi dacă nu pe 15, pe 16 februarie aproape sigur îşi anunţă despărţirea ori pe facebook, ori în regim de breaking news. Iar scenariul se repetă, aproape tras la indigo, şi pe 24 februarie. Cu mici diferenţe! Unii îşi reînnoiesc jurămintele de o zi şi pretind că de data aceasta este pentru o viaţă şi încă o zi ! Ca să nu mai spunem că un sondaj internaţional, ale cărui rezultate au apărut chiar cu o zi înainte de Sfântul Valentin, dezvăluie adevărul gol-goluţ: unul din cinci bărbaţi români ar da papucii iubitei, alesei- şi câte alte alinturi nu se găsesc declarativ! – din motive financiare, cum şi una din zece femei ar proceda la fel !
Fiindcă dacă există vreun păcat- deşi poate este cam dur spus – exact acesta este: al diluării, în bulversarea generală a valorilor şi a sentimentelor, în deruta şi confuzia pe care le trăim, până şi a celei mai profunde, mai adevărate şi mai frumoase trăiri omeneşti: iubirea. În toate formele şi chipurile sale, vechi de la începutul omenirii, reînnoite şi iar reînnoite, fiindcă – după cum atât de bine sintetiza un celebru sociolog în „Arta de a iubi” – „Fără iubire, omenirea nu rezistă nici măcar o clipă”. Sigur că fiecare e liber să-şi declare iubirea de tot şi de toate – de la cea în doi la cea de ţară, ca să alegem cumva extremele – aşa cum vrea, aşa simte, aşa cum crede, aşa cum îi stă în putinţă. Dar nu poţi să nu îţi pui semne de întrebare observând că pe cât de mult se vorbeşte despre iubire, pe atât se şubrezeşte, se denaturează, deviază , se transformă în interes ceea ce are legătură cu aceasta. Nu intrăm în amănuntele creşterii numărului de divorţuri, al căsătoriilor de probă, al uniunilor între bărbaţi sau femei, al libertinajului, al prostituţiei etc, etc, etc. Şi e destul de uşor, din nefericire, de completat această listă.
De fapt, rândurile acestea nu sunt nici despre Sfântul Valentin, nici despre Dragobete, nici despre alţi sfinţi ai dragostei. Sunt, de fapt, despre noi, oamenii, şi despre ceea ce se întâmplă cu noi ca indivizi, ca societate. Sigur, iubirea nu se cere şi nu trebuie explicată. A spus-o atât de clar Pablo Neruda, o ştie fiecare dintre noi: ”Te iubesc fără să ştiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur şi simplu, te iubesc fiindcă nu ştiu altă cale”. Şi dacă nu credem în scriitori, poate ne ajută să vedem mai lucid lucrurile, în această lume destul de bolnavă şi de alienată, medicii, care susţin că „dragostea vindecă oameni – şi pe cei care o dăruiesc, şi pe cei care o primesc”. Putem să credem în dragostea de-o viaţă, putem să avem mai multă încredere în cercetătorii care au concluzionat că iubirea durează doar trei ani şi că nu e legată de inimă, ci de cele mai vechi şi mai adânci zone ale creierului. Aţi citit sau poate veţi citi Paulo Coelho ?! Ascultaţi-l şi pe el: ”Nu e nevoie de motiv pentru a iubi”. Ori poate vi se pare că are mai multă dreptate Dalai Lama: ”Dăruieşte-i persoanei pe care o iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne”. Sau poate Maica Tereza: ”Iubirea nu se poate măsura, dar poţi să o dăruieşti fără măsură”. De ce nu am da şansa adevărului unui vers scris acum un secol – ”Dragostea este veşnică atât timp cât durează”? – Sau, poate, credeţi că ni se potriveşte mai mult în vremurile de acum concluzia că ”acolo unde este dragoste este viaţă”. Ştim că e greu de ales. Mai bine, puşi în faţa atâtor dificultăţi, luptând atât de greu cu viaţa, depăşiţi, îngenuncheaţi, dar şi fericiţi, iubiţi şi iubitori, să credem, nu după calendarul sărbătorilor mai mult sau mai puţin oficiale, ci trăind şi iubind , în felul nostru, în fiecare zi, că „acolo unde domneşte dragostea şi imposibilul poate fi atins”!.
