Luiza Rădulescu Pintilie
Dacă există o artă de a face lucrurile să se întâmple, arta aceasta ar putea să fie numele comun al poetului Lucian Avramescu şi al celei mai recente cărţi pe care o semnează, nepurtătoare de nume, lansată, ieri, oficial, către cititorii săi.
Fiindcă frumoasa sală lambrisată în lemn, cu ferestre largi, din Palatul ploieştean al Culturii, care a găzduit ceea ce are toată îndreptăţirea să fie numit eveniment – şi nu numai unul literar – s-a dovedit a fi neîncăpătoare, strângând în jurul celui de-al treizecilea şi ceva volum ce poartă semnătura poetului şi gazetarului Lucian Avramescu emoţii care trec dincolo de graniţa unei singure arte. Astfel încât, în faţa unui public de toate vârstele – de la anii tineri ai elevilor de liceu la spiritul tânăr al celor trecuţi prin multe toamne, şi de toate rangurile, de la foşti şi actuali deţinători de demnităţi – miniştri, primari, directori până la cei care au recunoscut, cu emoţie, că îl poartă pe autor în galeria sufletului lor – locul întâmplării neîntâmplătoare de ieri a devenit, pe rând, bibliotecă, scenă de teatru, pagină de ziar, sală de concert şi, cât să le cuprindă pe toate acestea la un loc, un frumos templu al prieteniei. De altfel, prieteni i-a numit Lucian Avramescu pe toţi cei care i-au fost aproape şi cărora le-a mulţumit, nu o dată, ci de mai multe ori, cu o sinceritate căreia nu îi trebuie adăugat niciun alt nume.
Atât de caldă, de profundă, de apropiată s-a văzut şi s-a simţit a fi această sinceritate în îmbrăţişările, în vorbele ori doar în privirile sale, fie ele adresate celei căreia i-a fost, după cum ea însăşi a mărturisit, „dascăl într-ale gazetăriei” – realizatoarea de televiziune Marina Almăşan, regizoarei Luminiţa Dumitrescu, scenografei Georgeta Nistor, foştilor miniştri Ionuţ Vulpescu şi Adrian Ţuţuianu, fostului primar al Ploieştiului, Emil Calotă – în mandatul căruia a primit cetăţenia de onoare a oraşului Ploieşti, la iniţiativa omului de cultură şi politicianului Mircea Ionescu-Quintus, directorului ziarului Prahova, Dumitru Cârstea, primarului din Sângerul său natal, mai marelui vânătorilor prahoveni şi reprezentant al lor în forul european de profil, Valeriu Bolgiu, preşedintelui Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, Florentin Scaleţchi, vicepreşedintei Consiliului Judeţean Prahova, Ludmila Sfîrloagă, directorului Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Mihaela Radu, unor directori de firme sau şcoli, către foşti colegi de şcoală, sau cititorilor unor versuri pe care însuşi autorul a recunoscut că le-a uitat,iar lista e departe de a fi încheiată. În fapt, „familia de ploieşteni, familia de sângereni, familia de români”, cărora le- a mărturisit, cu profunzime, cu emoţie, cu umor, iubirea sa. Astfel încât, ploieştenilor, în rândul cărora se află drept cetăţean de onoare, le-a declarat că, având, prin acest statut, dreptul să călătorească gratuit, fiindcă nu a uzat niciodată de un asemenea privilegiu, s-ar putea să-l întâlnească, într-o zi, alături de fiica şi de soţia sa, în autobuzul care duce la Gara de Sud. Celor din Sângeru le-a recunoscut bucuria sa de a le fi dăruit o fiică „sângereancă”, elevă la şcoala satului,şi un unic muzeu al pietrei, cum a învăţat de la bunicul său care a donat obştii satului clădirea în care funcţionează primăria. Iar românilor le-a declarat neliniştea pentru ţara lor şi a sa, pe care a întrebat-o, în versurile alese spre a fi citite celor prezenţi, cu o solemnă îngrijorare, dacă a fost vreodată fericită ? Neliniştea unui poet, a unui gazetar care şi-a păstrat credibilitatea, cum a subliniat, printre altele, fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, prin tot ceea ce a scris după 1989, şi prin toate apariţiile sale publice, a celui care vede cum „poeţii sunt capete de locuitor din ce în ce mai uitate”, dar şi a celui care a primit, ieri, medalia de aur şi eşarfa tricoloră pentru meritul de „apărător al drepturilor omului”.
Şi fie de le-ar fi apărat doar dreptul iubirii de carte, de a simţi parfumul cernelii tipografice, într-un timp în care rotativele lasă tot mai rar poezii pe pagini albe, dedicându-le „Cartea fără nume”- teatru şi poezie, scrisă „punând iubire în cuvintele mele /Punând iubire, atâta câtă am, în cuvintele cu care respir”, şi tot ar fi avut Lucian Avramescu îndreptăţirea de a simţi frumoasa îmbrăţişare a recunoaşterii în trei culori. Pe care, la rându-i, a preţuit-o în felul său, descoperind, de exemplu, cu uimire şi bucurie, tocmai în Filipine, pe prima pagină a unui ziar, fotografia unui violonist european, nimeni altul decât talentatul său nepot Alexandru Tomescu, deţinător al dreptului de a cânta pe o vioară Stradivarius, prezent şi el la regalul sub semn de cuvinte de ieri.
Dar dacă a fost ceva cu care a găsit poetul şi jurnalistul Lucian Avramescu pentru întâia dată drumul spre sufletul şi spre mintea cititorilor săi, acest ceva a fost imaginara ridicare de cortină pentru a lăsa loc să intre în scenă personajele primei piese de teatru ce îi poartă semnătura: ”Să nu furi niciodată o mireasă”. Aşezaţi pe treapta de lemn a sălii care a găzduit evenimentul de ieri, actorii ploieşteni Mihaela Rus şi Paul Niculae au rostit replici , au păstrat tăceri, au creat emoţii, ca într-o reuşită avanpremieră a unei „nunţi-spectacol” care merită să intre în repertoriul Teatrului „Toma Caragiu”.
Iar dacă a fost ceva care a aşezat trăirile cele mai intense ale poetului, ale soţiei sale- prezenţă discretă între atâţia oameni, mai toţi cunoscuţi, şi ale tuturor celor prezenţi, pe cel mai înalt piedestal al emoţiei pure şi al duioşiei, acela a fost momentul în care fiica sa, Luciana Avramescu, a citit dintr-o carte semnată împreună – „Bucurii cu poezii”, mărturisita dorinţă: „vreau şi eu să fiu ca tata – stâlpul casei noastre – şi să nu mă mai tem de umbre”. Nu e, oare, aceasta arta de a face lucrurile să se întâmple ?!
