Florin Tanasescu
Da, sunt un prost, apelativul ăsta chiar mă aranjează. Caut cu disperare-o fostă țară de odinioară pe care-am iubit-o. Și–mi promisese multe. Ba, ne făcuserăm și jurăminte.
Sunt suflet candriu, de fustangiu. Da cin’ să-l înțeleagă? Am amintiri cu stema țării – știți, aia cu sonde și-un tractor – și chiar mă uit ca prostul la fostul viitor.
Da, mi-s comunist, iar pe deasupra, chiar și prost. Am nostalgia-n buzunarul de la blugi, nu numai cardul de la market, la purtător.
Ce vremuri ! Mi-aduc aminte cum se așeza chiar bunul simț în autobuz – pardon, în RATA de pe vremuri – la geam. Și tot el, de bunul simț vorbim din nou aici, se ridica la prima stație, să facă loc, nu la gagici, nu la iubirea vieții lui, ci unei doamne. Mă rog, i se spunea tovarășă, atunci…
Da, mi-s fustangiu și un om diliu. Da’ cine să priceapă ? Voi, noi generații, de anii ’90, smartfonizate ? Slabe speranțe ! Fac parte dintre ratații ăia, din anii ’70 – ’80, când căutam cu disperare discuri de vinilin, cu Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin. Nu genți din piele jupuită de pe crocodil și țară jefuită cu mult stil.
Suflet candriu, de fustangiu, îmi caut țara. Adică neamul ăla care nu se văicărea de zor, când auzea/vedea pe la televizor că vara-i prea cald, că plouă-n mai. Sau, și mai rău, se uită ca nătângul și cade în tenebre când aude „Te uit cum ninge-n decembre”.
Da, caut rătăcirea de pe vremuri. Aia care suna așa: “Pădure, pădure nebună/ În fiecare noapte cu lună/Voi rătăci pe cărările tale/ Ca o ursoaică/ Strigându-și puii cu jale”. Ei, dar mai nou, a fost, este și va fi eclipsă. Și nu de lună e vorba, ci despre pădurea lipsă.
Caut, ca un diliu, ca un zbanghiu, o țară, pe-o “Cărare pierdută”. Acum, iertată-mi fie lipsa cam mare de modestie; asta-i o carte.
Suflet zbanghiu, de nostalgiu, vreau întâlnirea de 30 de ani, cu cine credeți ? Cu “Băieții de pe strada Pal”. Și de-un roman, scris / tradus de Yvonne Stahl. Mi-e dor de „Vinettou în Valea Morții” și nu mă recunosc în țara lăsată-n voia sorții.
Suflet candriu, de fustangiu, mi-e dor de nopțile pierdute-n discoteci, da’ și de alea, când Dumnezeu mă mai uita – ne mai uita, că eram mai mulți – și prin biblioteci. E drept, că nu eram sfinți, mai înjuram și noi, ca toți băieții, printre dinți. Și da, trăgeam pe nas, miros de flori de mucigai.
Suflet candriu, de om zbanghiu, caut o țară cu poale lungi, dar și cu minte. Caut iubire imposibilă? De-o voi găsi, îi voi rosti fără sfilală:
Astenizați de dragostea dintâi, să ne iubim satanic înc-o dată.
