Lucian Avramescu
Ne isprăvim încet, ca o carte încă nescrisă. Doar politica a rămas din noi. Ea e unica virilitate, pe Facebook mai ales, unde mari testicule bat în clopotnița universului, iar nurii femeilor încolăcesc violator, tăindu-i răsuflarea, gâtlejul celui ce le iese, cu o contrazicere, în cale.
Toate se dau de-a rostogolul, ca un sat construit pe pantă, iar cineva i-a cosit temeliile. Nu mai e loc nici de zâmbet, nici de țipăt, alarma vine după ce totul s-a încheiat, iar moartea își leagă șireturile peste ultimul dus. Doar politica rămâne. Ea trage concluziile, își împarte mârâind banii, râde pofticios, ținându-se cu mâna de burtă, de proștii care, dacă n-au murit, se omoară între ei.
Urăște-mă, doamnă, pe care nu te cunosc. Împușcă-mă, domnule, care scrii, cu vitriol pe taste, despre mine că-s sclavul cuiva pe care nu-l știu, dar ce contează în fața victorioasei tale convingeri, iar ura ta merită răsplata unei adeziuni. Politica, doar ea, a rămas din noi, victorioasă ca o metastază.
Iată disperarea strigată a celui care poartă pe piept o înverșunare care-l strivește. Acasă se întoarce în frig și sărăcie, dar nu adoarme înainte de a trimite un avertisment celor care nu cred asemenea lui. Aceia trebuie să-i iubească pe cei pe care el îi adoră. De ce-i adoră? Nu-i e clar, dar simte că altfel nu poate. Care-i răsplata adorației? Niciuna! Dar merită să mori pentru cei care o duc mai bine decât tine, zâmbindu-ți din televizor. Moartea te salută uneori din micul ecran, în intimitatea odăii tale. Moartea îți citește presa, îți spune rugăciunea din micul ecran și-ți arată pe cine să urăști. Moartea e rujată și poartă fard. Alteori moartea zâmbește de deasupra unei cravate. Moartea e deghizată uneori în ziarist.
Politica, doar ea a rămas din noi. Cei mai săraci, cei mai năpăstuiți, cei mai ușor de păcălit sunt și cei mai îndârjiți partizani și adulatori ai escrocilor. Nici nu știe, nemernicul ajuns mare, câtă iubire a iscat și câți își dau viața pentru a-i sprijini netrebnicia. Câte poze de japițe pe peretele amărâților care n-au ce mânca!
Cum de a ajuns, mai arătoasă decât dragostea, politica știrbă? Cum de se sfârtecă oameni care până ieri își spuneau bună ziua, pentru cauze care-i neglijează sau care, de-a dreptul, nu-i văd? Cum de moare în ger o femeie, uitată de dragostea fiilor ei, pentru a apăra ceva ce i-a mutilat viața, ceva ce înțelege aproximativ sau nu înțelege deloc?
Ne isprăvim încet, ca o carte încă nescrisă. Doar politica a rămas din noi. Doar politica e mare în țara mea care se face din ce în ce mai mică.