Florin Tanasescu
Mult stimată și iubită Uniune Europeană, sunt un român și am o mare problemă: iubesc pe cineva mai în vârstă cu 2050 de ani decât mine. Adică o locomotivă. Faptul pare absurd în ochii matale, chestiunea poate da urât în viitorul raport MCV, dar am împrumutat și eu din absurdul lui Ionescu. Eugen Ionesco, adică, de care prea puțini dintre copiii ăștia din ziua de azi, care vor o țară ca afară, au auzit; mai repede știu de Lady Gaga decât de “Cântăreața cheală”. Iubesc țara ca pe o locomotivă, lucru pe care l-am auzit la Emil Brumaru, poet pe care-l citeam pe sub mână în adolescență, ca și bunicii mei pe Arghezi.
Știu, poate părea nefirească iubirea mea, dar este mai normală decât căsătoriile gay; este ca și cum m-aș îndrăgosti de un vagon plin cu cărbune.
E drept și e mare păcat că locomotiva asta a mai și deraiat, aducându-i pe mineri la București în cârca ei, cărându-i precum pe nefericiții ăia din Thailanda sau India, care stau cocoțați cu cățel, cu purcel și chiar nasc pe acoperișurile mijloacelor de transport în comun. Dar, dragostea de țară-i oarbă, chiar dacă în fruntea ei au fost niște minți smintite. Iar apropo de India, e adevărat că expresia “Aburit și aiurit, cum eram, tot te-am iubit” îi aparține unuia care a învățat istoria credinței pe-acolo, dar ce mai contează un plagiat în plus ?
Mi-am iertat și-mi iert țara, chiar dacă prea ades s-a lepădat în prima haltă de fiii ei legitimi – Brâncuși, Caragiale, Bălcescu – și i-a înfiat pe mulți neisprăviți, trimiși în numele ei, în Parlamentul European. O iert și că nu i-a venit nici acum mintea la cap, neștiind să primească, azi, precum tatăl pe fiul risipitor, “ Cumințenia pământului” acasă.
Știu că recomandările tale, UE, ar fi să mă reorientez spre un TGV parizian sau spre o mașinărie care zburdă cu viteza luminii pe perne de aer, prin Japonia, dar n-ai s-o vezi pe-asta niciodată ! Nici câmpiile asire, nici îndepărtata mare nu-mi pot schimba amintirile/nostalgiile când țara – ca o locomotivă -, gâfâia și se oprea în plin câmp. Era noapte și frig, seniori, era iarnă, iar eu – și mulți alții ca mine – număram orele și ciulinii Bărăganului, unde rămăsesem înțepeniți, neștiind dacă se va mai pune vreodată în mișcare. Atunci, mă întrebam ce am citit mai întâi, “Călătorie la capătul nopții” sau “Dragostea mea pentru tine, arde macii pe coline” ?
Da, Uniune Europeană, port sâmbetele țării și-n ziua de azi. Trag clopotele unei locomotive în vârstă de 2050 de ani, fiindcă nici eu nu mai sunt tânăr. Iar de-ar fi s-o iau de la capăt, tot aici aș vrea să mă nasc, să trăiesc și să mor.
Fiindcă, soroc de viață înseamnă, să zici, cu umor ” M-am născut într-un salcâm, într-un cuib de cioară”, iar soroc de moarte presupune să te prăpădești de râs în Cimitirul de la Săpânța!
Aburit și aiurit, cum eram, tot te-am iubit, țară! Restul e gargară de 1 Decembrie.
