Lucian Avramescu
A venit la mine, la Sângeru, o băbuță. O știu de când eram mic. Facea un păsat de Moși, pe frunze de nuc, un amestec de mălai fiert în lapte, cred. Când o văd, acum, când a trecut bine de 90 de ani, vie și neliniștită, îmi amintesc turtele acelea care miroseau frumos. Iată, și acum, turtele ei îmi adie a copilărie. Tu, zice, îi știi pe toți. Vorbește cu unul mare să mi-l angajeze pe ăsta mic. E șofer. Găsește-i un loc de șofer. Îl știi, e cuminte, nu vorbește urât, e ascultător. Un șef din ăsta pe care-l știi tu, sigur are nevoie de el. Are trei copii, amărâtul. Doi sunt studenți. A muncit și-n Spania. Am uitat să spun că ”ăsta micu” al mătușii Maria, fiindcă mi-e și un fel de mătușă, are 40 și ceva de ani și-i e nepot de la una dintre fiice. Unde să-l angajez eu șofer pe nepotu-său? Unde să mă duc, e șomaj peste tot? M-a sunat un prieten, Ifrim, din Onești, are un disc pe versurile mele, era șef al unei formații artistice cu succes, în marile spectacole cu public nebun, al stadioanelor. M-a sunat din Anglia unde-i zugrav. Toți banii câștigați o viață i-a băgat într-o cârciumă la el acasă, în Onești, unde el nu era doar patron, ci și cânta. Când a fost gata investiția, s-a terminat cu RAFO. Totul în jur a devenit o ruină. Cine să mai vină la restaurantul lui? Și el ar fi vrut să se angajeze. Oriunde, orice, acasă, aici. De unde să-ți găsesc eu un post de șofer? Vorbește cu Băsescu, cu Ponta! Cu cine? Cu ăia mari, că tu îi știi pe toți. N-am putut să nu râd. Îi știu, mă știu și ei pe mine, dar n-au post de șofer. Au șoferi destui. N-o să vrei să-i dea p-ăia afară pentru nepotul matale!
Amărăciuni, cotizația, niciodată plătită, la ghișeul norocului. Firește că nu i-am făcut nicio promisiune mătușii mele nonagenare. Străbunica din partea mamei, Marița Palaș, care-a murit cea mai tânără din șapte surori, la 92 de ani, celelalte, majoritatea, trecând bine suta, mătușa Tudora avea 103 ani și se ținea dreaptă, a lăsat o droaie de neamuri. Pe unele le știu. Altele mă știu doar ele pe mine și mă caută când au un necaz. Îi ajut la doctori. Îl sun pe Irinel Popescu și nu mă refuză. Îi rog pe Daniela Bartoș sau pe Nelu Lascăr de un consult, de-o internare dacă e cazul. Pe alții cu care am norocul să fiu prieten îi rog să se aplece asupra unui bolnav care vine dintr-un sat și moare pe la uși. În politică? Am și aici câțiva prieteni, disipați în partide diverse și adverse. Cum să-l rog pe, mă gândesc la niște nume, să-l angajeze pe nepotul mătușii, care și el probabil, că pe valea asta toți suntem neamuri, mi-e rudă, să fie angajat undeva? Șofer, femeie de serviciu, paznic sau săpător de canale? Dacă-l sun pe unu, nu pe Băsescu, firește, că amărâtul, trimis de mine, ar rămâne șomer pe veci, ci pe altul, forțos politic și amic bun. Să-i zic, uite, te rog, un nefericit cu trei copii, nevastă-sa e șomer, a lucrat cât a avut unde, nu-i bețiv, angajează-l șofer dacă ai un post. Intervenția mea va fi înregistrată de toate sereiurile particulare și oficiale, iar dacă eu, care n-am funcție publică, mă scot, nefericitul meu prieten politician va da socoteală. Telefoanele îi sunt ascultate non-stop, viața lui e sub lupa dușmăniilor, nu poate face un gest normal fără a fi suspectat de anormalitate. Am realizat, meditând asupra acestei neputințe, a mea și a prietenilor mei din politică, puțini, foarte puțini, că e un curaj să fii politician. Un curaj teribil. Eu îi cam hărtănesc pe politicieni, mai ales când sunt la putere. E angajamentul meu față de opinia publică pe care mă simt dator s-o slujesc. Se poate înțelege, din multele mele pamflete și arțaguri, că nesocotesc viața și truda politicianului. Nu-i așa. Admir, atunci când e, dedicația sub acoperișul iubirii de oameni, forța de a lupta, dragostea pentru meseria de a-i sluji pe ceilalți. Între prietenii mei disting și astfel de trăsături, din păcate neduse până la martiriu. Dar cine-i recompensează pe ei, puținii care nu-s tâlhari și nemernici, pentru puterea de a-și asuma un destin care nu aduce doar foloase? Iar acești ei există cu adevărat?
