Cat calatoreau ploiestenii la 1838
Dupa ce v-am prezentat informatii inedite despre Gara de Sud, in acest articol am inclus alte informatii credem de interes privind istoria transportului feroviar ploiestean – o avancronica a capitolului transporturi si telecomunicatii din volumul al II-lea al monografiei „Marea carte a Ploiestilor“, realizata de Societatea Culturala Ploiesti Mileniul III.
In Evul Mediu, in intreg spatiul romanesc exista o apetenta redusa a majoritatii locuitorilor pentru deplasari pe distante lungi, franata si de conditia materiala precara a aceleiasi populatii (lipsita de libertate personala si legata de glie); deplasarile pe distante medii si lungi erau apanajul militarilor, al negustorilor sau al elitelor.
Abia la sfarsitul secolului al XIX-lea, dinamica economica si sociala conduce la modificarea mentalului colectiv si antreneaza deplasari ale unor largi categorii sociale pentru a-si asigura existenta, dar si in scopuri recreative, asa cum se intampla in cazul elitelor ploiestene si romanesti in general, care incep sa practice turismul din ratiuni culturale (uneori medicale), din dorinta unei europenizari intelese profund sau mimetic.
O imagine sintetica a mobilitatii ploiestenilor se desprinde din catagrafia (recensamantul) anului 1838, care ne arata ca, la o populatie de 10.000 de locuitori, o familie din trei detinea cai sau boi care puteau sa le asigure deplasarea pe distante scurte si medii. Majoritatea populatiei este angrenata in ocupatii care nu necesita deplasari decat in interiorul orasului, sau in zona agricola de la periferia acestuia; probabilitatea ca majoritatea locuitorilor sa nu se fi deplasat pe durata vietii lor pe distante mai mari de 25-30 km, sau sa nu fi parasit deloc orasul este foarte mare. Exista si categorii de persoane care, prin natura ocupatiei, calatoresc mult in judet si in afara lui, ne referim la negustori al caror numar ajunge la 300, dar, probabil, cea mai mare parte a lor nu depaseste granitele judetului. Categoria care a cunoscut un grad ridicat de mobilitate este aceea a persoanelor apartinand altor etnii, care parcurg distante de sute de kilometri pana la stabilirea lor in Ploiesti si aici ne referim la supusii straini numiti si suditi (romanii din Ardeal sau ungurenii – 230 de familii, urmau grecii, evreii, armenii si bulgarii care erau cei mai numerosi – 320 de familii).
Un statut aparte il au si cei care calatoresc pe distante foarte lungi, asa cum este cazul hagiilor. La 1838, Ploiestiul avea sase hagii: Bonea sin Dicu, Petcu, Ghenu, Hristodor, Gheorghe, Valcan, care calatorisera la locurile sfinte, cu mentiunea ca in catagrafie toti sunt inregistrati ca fiind sarbi (asa erau numiti aici in epoca bulgarii) si nu romani. Faptul ca, la 1827, doar trei ploiesteni aveau trasuri intareste si el ideea mobilitatii reduse a locuitorilor. Numarul foarte mic al calatorilor este cauzat si de ingradirile impuse de autoritati prin obligativitatea documentelor de calatorie. Ele erau emise de conducerea judetelor, fiind adevarate pasapoarte pentru deplasarile pe distante medii sau lungi. Iata de ce o statistica nationala a serviciului postei, ne dezvaluie numarul extrem de scazut al calatorilor cu diligentele: 1105 persoane, in 1868. De ce nu calatoreau ploiestenii? Lipsa resurselor financiare, inapoierea culturala, teama de necunoscut, rezistenta la schimbarea unui mod de viata patriarhal, frica de straini, necunoasterea unor limbi straine sunt cauzele care-l determinau pe ploiesteanul traitor in prima jumatate a secolului al XIX-lea sa se teama sa nu fie inghitit de catre ,,demonul calatoriei”. Situatia avea sa se schimbe radical odata cu aparitia trenului.
Prof. dr. Dorin Stanescu
