De ce am ales sa vorbesc despre ea, tocmai acum, in anul Caragiale ? Pentru ca a fost singura persoana care l-a cunoscut pe marele scriitor si a stat de vorba cu el, pe care am intalnit-o in toata viata mea. Ba, chiar mi-a povestit si o intamplare.
Pe cand avea 12-13 ani, intr-o vizita la Cella Delavrancea, l-a intalnit pe I.L.Caragiale si a discutat mai mult cu el. Si-a aratat cu cuvintele ei copilaresti admiratia pentru scrierile maestrului, mai ales pentru cele pe care tocmai le citise. A ridicat insa si o obiectie: felul in care i-a descris pe domnul Goe, pe Ionel Popescu si pe alti copii si adolescenti. Ea sustinea ca nu exista asemenea copii si a inceput sa-i insire pe toti baietii pe care-i stia, pe unii dintre ei cunoscandu-i si Caragiale.
Scriitorul a privit-o, a ascultat-o amuzat, apoi, agale, a intrerupt-o:
– Da, Cutarica, aflu ca nu prea invata bine, sta maica-sa, tot timpul, cat isi face lectiile si trece clasa numai pe proptelele lui taica-sau.
– Mdaa,e cam puturos, dar incolo e un baiat asa de bun ! E politicos, bine crescut, nu supara pe nimeni. Nu este infumurat, in comparatie cu Goe al dumneavoastra este un inger.
– Da’ Cutarescu ? Se plange si maica-sa de el: loveste servitoarele, le pune piedica, este obraznic cu furnizorii, bate baietii mai mici si fetele, injura furnizorii, a venit cu praf de scarpinat la scoala…
– Da, dar e premiantul clasei si nici nu se compara cu Goe !
– Dar, mataluta, duduita, ai uitat ca acu’ vreo doi ani voiai sa-ti cumpere parintii costum de marinar si amenintai ca nu te mai duci la scoala daca nu-ti iau. Si-au trebuit parintii iute, iute sa-ti faca pe voie. Sa stii ca de la mataluta a luat Goe al meu treaba cu costumul de „marinar”.
– Mmda… a fost o toana de-a mea, da’ mi-a trecut repede si de atunci… Si pentru asta dumneavoastra ma asemuiti cu Goe…
– Dar Cutareanu ? Banii care-i primeste de la parinti ii da pe tiutiun si n-are nici 14 ani. O data i-a venit si rau. In schimb, umbla cu tramvaiul fara bilet si intra la circ pe furis. Cand il prind oamenii, e obraznic, ii injura si-i ameninta cu tat-su, care e mare in politie… Ei ?
– I-adevarat, dar l-a batut mama lui rau si o sa se-ndrepte, si, oricum, tot nu e ca Goe…
– Ei, vezi mataluta, Goe nu exista. Am luat de aici ceva, de dincolo ceva si l-am facut si pe el si pe Ionel Popescu si pe altii… De ce l-am facut? Pai, ai spus singura de ce. De cate ori ai zis numai acum cuvantul „se compara” ? Uite de ce l-am creat pe Goe, ca sa aveti voi cu ce sa va comparati.
– Am inteles, cu Goe ne masuram cat suntem de rai. Asta ar fi… – se chinui ca sa gaseasca un cuvant mai deosebit pentru a incheia convorbirea – asta ar fi ca dumneavoastra ati scris o povestire educativa… nu?
– Pai, cam asa ceva… Vezi, esti fata isteata. Te-ai prins, rase Caragiale binevoitor.
Si, de atunci, imi spuse ea, a inceput sa vada lucrurile altfel. Se uita atent la cunostintele ei adolescente, le masura si le judeca dupa Goe si stia de cine sa se apropie si pe cine sa tina la distanta.
Uneori, cand ii venea sa ceara ceva, ori sa se certe cu cineva, sau sa fie obraznica, se suspecta ca s-a luat dupa Goe, se certa si daca era cazul, isi cerea iertare.
Dupa ce a facut si ea haz, amintindu-si cele ce-mi povestise, se pregatea sa-mi mai spuna alta intamplare pe care o asteptam cu nesat. Dar, tocmai in acel moment, au venit sa o ia si sa o duca la Bucuresti. S-a ridicat imediat, si-a imbracat haina, si inainte de a pleca, ne-a salutat cu gratie iar mie mi-a aruncat un incurajator „mai vorbim altadata”.
Dar acest altadata nu a mai venit niciodata.
Paul D.POPESCU
