Ecaterina Iorga (III)
Vintila Rusu – Sirianu isi continua amintirile din acea teribila zi:
<
Desigur, lovitura pentru parinti a fost puternica, durerea groaznica, sfasietoare. Iorga si-o putea exterioriza, asa cum am vazut, in padurile de la Suzana. Putea sa para maret in durerea lui, tragic, romantic chiar, dar in niciun caz ridicol. Iorga putea sa-si faca publica durerea in multiple feluri. El anunta deschis ca din cauza mortii fiicei sale Adriana (Titita) intrerupe aparitia ziarului Neamul Romanesc, “vreo saptamana”…
Despre biata Catinca, despre durerea si suferinta ei nu ne spune nimeni nimic. Dar este usor de inteles. Si-a iubit si ea nespus fiica si a durut-o ingrozitor boala si sfarsitul ei. Dar ea nu putea, nu avea dreptul sa se lase coplesita de durerea imensa, trebuia sa se gandeasca tot timpul la ceea ce urma sa fie facut. In primul rand trebuia sa se gandeasca la cei care-i mai ramaneau, copiii si sotul. Trebuia sa faca asa fel incat ceilalti cinci, dintre care unul doar de cateva luni, sa nu se molipseasca acum, la sfarsit si iadul sa reinceapa. Nu putea sa apara in fata lor ca o femeie ravasita de durere, sa-i isterizeze, sa le distruga fragilul, inca, echilibru psihic. Erau apoi “o mie de lucruri”, mai mult sau mai putin marunte, dar la care ea trebuia sa se gandeasca: toaletele de doliu ale familiei, ferparele, obiceiurile crestinesti la inmormantare cu nesfarsitele slujbe religioase, parastasele si sarindarele. S-a ocupat de toate formalitatile. Este adevarat ca numele Iorga ii deschidea toate usile, dar trebuia sa fie ea acolo, in fata usilor deschise. Si dupa ce Adriana a fost inmormantata la Manastirea Zamfira (mult mai accesibila decat Suzana) ea a fost cea care a aranjat cu stareta si cu maicile ca mormantul sa fie mereu ingrijit. Dar, mai ales, ea a trebuit sa aiba grija de sotul ei, sa-l consoleze, sa-l sustina, sa-l intoarca la preocuparile lui obisnuite, sa-i curme deprimarea.
Si inca mai sunt multe aspecte la care trebuie sa ne gandim in aceasta directie. Ea a fost cea care a stabilit relatiile intre copiii si mult prea ocupatul ei sot. I-a crescut in veneratie fata de tatal lor, dar cu exigenta, cu ideea ca trebuie sa fie bine pregatiti, ca vor trebui sa mearga “pe picioarele lor”. S-a pastrat o scrisoare a ei adresata Victoriei N. Dima, celebra institutoare din Valenii de Munte:<
Desigur, Iorga, ca orice tata, ar fi dorit ca ai sai copii sa mearga pe acelasi drum cu el, atat profesional cat si cultural sau politic. Dar copiii, desi isi admirau tatal fara rezerve, aveau personalitatea lor, propriile lor aptitudini si nazuinte. Catinca i-a inteles, i-a incurajat sa mearga pe drumul lor si a facut tot ce a putut pentru a nu ajunge la un conflict cu tatal lor, pastrand unitatea familiei. Si tot asa, in 1934, cand a murit teribila ei soacra, l-a lasat pe sotul ei sa-si manifeste durerea si ea s-a ingrijit de tot ceea ce trebuia pentru a fi ingropata cu cinste si dupa toate obiceiurile crestinesti in pamant prahovean, la manastirea Zamfira, langa neuitata Titita.
Paul D. POPESCU
