Regina Maria (II)
Singurul element, integral comun, pe care l-a avut intreaga familie regala, a fost dragostea pentru Sinaia. Venita dintr-o tara cu forme de relief de mica inaltime, impactul creat de Bucegi, de acei colosi de piatra, a fost puternic si a fermecat-o pe Maria. Spre deosebire, insa, de restul lumii, care admira, fara rezerva, Castelul Peles, ei nu-i placea, poate si dintr-o idee preconceputa.Il gasea greoi, prea baroc, fara gust, prea „germanic”. Desigur, perechii princiare i se rezervase la Peles unul dintre cele mai fastuoase apartamente. Insa pe Maria nu o multumea. Voia sa aiba, in aceeasi zona, un castel propriu, construit din temelii dupa gustul ei.Ca intotdeauna, principesa, cu vointa ei de fier, folosindu-si sotul, a invins.
Carol I a acceptat, dupa cativa ani de rezistenta, necesitatea construirii unui al doilea palat, langa Peles, ba chiar a acceptat si numele propus, Pelisor. El hotarase ca noul edificiu sa apara cu dimensiuni mult mai mici decat Pelesul, ca un „castel de vanatoare”, deoarece nu concepea sa existe doua „resedinte” ale familiei regale in aceeasi localitate. A acceptat si pentru ca, inca din 1896, el incepuse la Peles lucrari de extindere si de renovare, a caror conducere o incredintase arhitectului german Carol Liman. Aceste lucrari se efectuau numai in perioada 15 noiembrie – 15 mai, cand familia regala locuia la Bucuresti. La sfarsitul acestei perioade, lucrarile incetau, castelul pregatindu-se pentru primirea familiei regale. In perioada de vara, arhitectul Liman si intreaga lui echipa se puteau deplasa in apropiere si puteau construi „micul Pelisor”. El conta si pe faptul ca Liman era foarte docil si-i lua in seama toate parerile. Si, totusi, perseverenta principesei a invins toate aceste obstacole. In primavara anului 1899 s-a pus piatra de temelie, lucrarile durand patru ani. In tot acest timp, in lunile de constructie, Maria era mai tot timpul la Sinaia, in preajma arhitectului, cerandu-i mereu ba o „mica extindere”, ba o „corectare neinsemnata”.
La 24 mai 1903, cand s-a inaugurat noul edificiu, s-a putut constata ca nu era un mic „chalet”, ci un adevarat castel princiar. Ca stil, nu distona de Peles, amintind in linii mari renasterea germana, dar fiind mult mai apropiat de cea engleza. Spre deosebire de Peles, care se intindea pe o mare suprafata, aici toata constructia este concentrata, ca un monolit, cu volumele distingandu-se, mai ales, in acoperisurile de ceramica viu colorata. Chiar siluetele celor doua edificii difera, la Pelisor contururile fiind mult mai indulcite, mai rotunjite, lipsind nenumaratele varfuri ascutite.
In ceea ce priveste interioarele, deosebirile sunt si mai evidente. Compartimentarea spatiului tine seama aici de necesitatea ca apartamentele sa aiba, fiecare, o oarecare intimitate, dar si sa comunice usor intre ele, fara nesfarsitele coridoare, sa constituie o unitate. Cele nu mai putin de 70 de camere erau luminoase si finisate, desigur, cu mare arta, dar mult mai simplu si mai modern decat cele de la Peles. Decorarea si mobilarea noului castel s-a facut numai prin grija si dupa indicatiile principesei Maria. Desigur, si aici sunt obiecte de valoare artistica, dar nu au concentrarea celor de la Peles; ele fac sa arate imobilul mai mult ca o resedinta decat ca un muzeu. Din momentul inaugurarii Pelisorului, Ferdinand si Maria s-au mutat aici si nu au mai avut alta resedinta de vara pana la sfarsitul vietii lor. Aceeasi rezerva care exista la Bucuresti, intre Palatul regal si Palatul Cotroceni, s-a instalat si la Sinaia intre cele doua castele, aici si mai greu de escamotat din cauza apropierii dintre ele (nici 200 m). Totusi, aceasta „rezerva” nu a degenerat niciodata intr-o animozitate, intr-o opozitie fatisa, nu s-a ajuns niciodata la o criza. Principesa Maria nu putea forta mai mult lucrurile, a trebuit sa faca si ea o serie de concesii, mai ales de ordin protocolar. De doua-trei ori pe saptamana lua pranzul, impreuna cu Ferdinand la Peles, participa la toate reuniunile prilejuite de aniversari si era inca foarte rezervata in a-si exprima parerile politice in afara unor cercuri foarte intime. Ea stia foarte bine ca o ostilitate fata de Carol I nu ar fi fost acceptata nici de catre oamenii politici romani, nici de catre cei din propria ei patrie.
Foarte putini banuiau adevaratele raporturi din cadrul familiei regale, nimic nu se strecura in presa, chiar si zvonurile, care mai apareau uneori, se stingeau repede, nefiind alimentate.
Paul D.POPESCU
