UNIUNEA EUROPEANA, MIOPIE PREVIZIONALA (II)
Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare al tarilor europene, care a inceput in 1951 intre sase state europene: Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda si urmat de cinci valuri de aderari: (1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria; 2007: Romania si Bulgaria).
UE are acum 27 de state membre, iar misiunea sa este de a organiza relatiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport solidaritatea. Acest proces, inca neincheiat, are ca scop extinderea pasnica a zonei de stabilitate, securitate si prosperitate catre noi membri. Statele candidate in acest moment sunt: Islanda, Turcia, Croatia, Macedonia.
Printre obiectivele Uniunii Europene, generoase si chiar atractive pentru tarile nemembre, se numara:
– garantarea pacii, a prosperitatii si a stabilitatii pentru locuitorii Europei;
– promovarea progresului economic si social echilibrat (astfel, in 1993 a fost instituita piata unica, iar moneda unica a fost lansata in 1999);
– afirmarea identitatii Uniunii Europene pe scena internationala (realizabila prin acordarea unor ajutoare umanitare pentru tarile nemembre, printr-o politica externa si de securitate comuna, prin implicarea in rezolvarea crizelor internationale, prin abordarea unei pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale) si conservarea identitatii popoarelor europene, in contextul solutionarii problemelor globalizarii;
– instituirea cetateniei europene (care nu inlocuieste cetatenia nationala, dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni);
– asigurarea si dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si, in particular, de libera circulatie a persoanelor);
– existenta si consolidarea relatiilor in baza dreptului comunitar (prin legislatia adoptata de catre institutiile europene, asociata cu tratatele fondatoare si de aderare);
– promovarea valorilor europene (dezvoltarea durabila, protectia mediului, respectarea drepturilor omului etc.).
Cu toate acestea, se pune intrebarea:”A fost sau nu constructia Europei o greseala geostrategica?”
Dupa cele spuse mai sus, rezulta ca intentiile in ceea ce priveste crearea UE au fost dintre cele mai bune. Ideea in sine a unei constructii europene comune este cat se poate de inspirata si de necesara in context international. Discutabil ramane, insa, modul in care ea este pusa in aplicare. Argumentul forte in acest sens il constituie tocmai faptul ca generoasele si atat de necesarele rezultate evidentiate, teoretic, in obiectivele Uniunii, inca nu se fac simtite. Ba, dimpotriva, parca pe masura ce s-a extins mai mult, cu atat progresul scontat, atat pentru Uniune in general, cat si pentru membrii sai se lasa asteptat. Prin urmare, undeva este o greseala. Ce nu a fost sau nu este bine in constructia UE? Si, ca intotdeauna, pentru a gasi un raspuns cat mai apropiat de realitate ar fi bine sa se analizeze procesul unificarii Europei inca de la inceputul sau, iar comparatia cu formarea SUA ar putea evidentia eventuale erori si posibilitati de indreptare. Daca nu cumva este prea tarziu…
Exemplul formarii Statelor Unite ale Americii putea fi preluat si perfectionat. A fost si a ramas o cale de succes. Cu toate imperfectiunile lui, procesul de constituire a SUA inceput in 1776, prin Declaratia de Independenta, reprezinta cel mai performant model de uniune democratica, cunoscut si validat de realitatea istorica. Recunoasterea uniunii federale a celor 13 state fondatoare (Delaware, Pennsylvania, New Jersey, Georgia, Connecticut, Massachusetts, Maryland, Carolina de Sud, New Hampshire, Virginia, New York, Carolina de Nord, Rhode Island) s-a facut prin Tratatul de la Paris din 1783. Procesul a continuat pana in 1959, cand al cincizecilea stat (Hawaii) a intrat in componenta SUA. De retinut insa ca in tot acest indelungat rastimp, SUA s-au dezvoltat continuu din punct de vedere economic, social, politic, tehnico-stiintific, cultural si militar, devenind prima mare putere a lumii. La baza acestei dezvoltari extraordinare au stat, insa, o Constitutie si un sistem legislativ coerent, o administratie prezidentiala unica, aleasa democratic din patru in patru ani. La toate acestea se adauga ceea ce este probabil cel mai important: dolarul – moneda cea mai ravnita de toti mai marii acestei lumi, moneda cea mai tranzactionata la bursele internationale, moneda folosita pe bursele energetice sau ale metalelor pretioase.
Ce este in schimb, sau mai bine spus, ce a devenit UE ? Inceputul a fost oarecum similar, dar ceea ce a urmat a fost, s-ar putea spune, un sumum de greseli. In primul rand, UE nu dispune de o Constitutie in adevaratul inteles al cuvantului si, de aici, incoerente legislative atat la nivel european cat si la nivelul statelor membre. Este condusa de un Parlament in care calitatea unora dintre membri este de-a dreptul indoielnica, acestia nefiind alesi pe baza unor criterii de competenta si performanta impuse. Interesul pentru noii membri s-a limitat, mai ales dupa ultimele doua valuri, la gasirea unor noi piete de desfacere pentru vechii membri ai UE. Cat priveste progresul economic si social echilibrat, pe buna dreptate se pune intrebarea: “Prin ce se manifesta interesul UE fata de noile tari membre in sensul cresterii lor socio-economice, al micsorarii decalajelor fata de tarile mai dezvoltate ?” Cineva ar raspunde, poate, ca acestora le sunt alocate sume de bani prin intermediul unor fonduri europene… Da, dar ce folos daca proiectele ce trebuie intocmite nu pot accesa aceste fonduri neindeplinind nu stiu ce criterii…, incat nici macar suma cu care tara respectiva (de ex. Romania) contribuie la fondul UE nu revine in tara sub forma finantarii unor astfel de proiecte ?! Cum poate prospera UE daca, in tarile membre, nivelul de trai al populatiei in general scade din ce in ce mai mult ? Si, mai cu seama, cum poate sa functioneze UE fara o unitate politica si economica a tarilor membre ? Aici, fiecare tara are propriile partide si grupari politice, cu orientari si doctrine mai mult sau mai putin similare. Nu a avut loc un proces de segregare si selectie al unor forte politice care sa domine scena politica la nivel european. Si cate astfel de intrebari s-ar mai putea pune… pentru cultura, pentru multilingvism, pentru religie, ca sa nu mai vorbim despre institutia de leadership ! In acest sens, o comparatie, poate putin exagerata, dar sugestiva in intelegerea mecanismului conducerii UE, ma duce cu gandul la vremea copilariei. Conducerea UE este ca o joaca de copii. Imi aduc aminte de vremea gradintei cand, uneori din diverse motive, educatoarea lipsea un timp din clasa si ne lasa in grija unuia dintre noi. Sigur ca, de fiecare data, se instala un haos total, mergand uneori pana la izbucnirea unor incidente mai grave. Cam asa pare a se conduce si Uniunea Europena. Presedintia UE se acorda pentru o perioada de 6 luni, in mod egal tuturor tarilor membre. Cine asculta de cine, sau mai bine zis cine manipuleaza si cine este manipulat? Cine asigura continuitatea proiectelor in derulare ? Cine isi asuma responsabilitatea pentru evenimente care au loc in mod neprogramat, sau pentru proiecte cu care predecesoarea sau predecesoarele presedintii nu au fost de acord ? In ceea ce priveste moneda unica, Euro, aceasta poate fi considerata un esec monetar, un satelit al dolarului – care este supraevaluata si nu are reprezentare semnificativa in economia globala. Euro este o moneda emisa in cel mai artificial mod cu putinta, fara suport si fara stalp de sustinere. Nu participa la burse energetice, este o moneda folosita in mod curent de cca 500 milioane de persoane; nu participa la tranzactiile cu petrol, sau metale pretioase, in cadrul burselor globale are o pondere redusa etc. Inflatia bate la usa, iar perioada 1921-1923, caracterizata de fenomenul suprainflationist pentru Germania, cand marca ajunsese sa fie cotata la un curs de 1 dolar = 4200 mld marci in octombrie 1923, fata de ianuarie 1919 cand 1 dolar = 9 marci, inca nu este o lectie suficient de convingatoare pentru Uniunea Europeana.
Superficialitatea supraevaluarii Euro va duce, in momentul in care aceasta va reveni la valoarea reala, la o grava si profunda criza pe fondul inflatiei. Europa ar trebui sa renunte la Euro si sa treaca, urgent, din nou la marca, sau, de ce nu, sa treaca la dolar. Sigur ca daca este acceptata o eventuala trecere la utilizarea dolarului, Europa va suporta aceleasi consecinte ca si restul popoarelor lumii, punandu-se acum intrebarea legitima: “Va dainui dolarul ca moneda globala sau va fi inlocuit cu o alta ?” Cert este, insa, ca ramanerea la Euro inseamna esec sigur. Asa cum condamnate esecului se dovedesc coordonarea si compatibilizarea economiilor nationale ale tarilor membre, cu tot efortul elaborarii unor legi economice comune, in conditiile in care cea fundamentala in acest context – Codul fiscal – ramane total diferita de la o tara la alta. In acest fel, Europa risca, pentru a treia oara, sa se distruga, de aceasta data, in urma unei conflagratii invizibile, purtata, in principal, prin intermediul instrumentelor financiare. Asadar, chiar si numai aceste cateva argumente au darul sa contureze incoerenta in abordarea temelor si a provocarilor majore cu care se confrunta Europa. Si, in acest context, cum sa poti nazui sa invingi America, iar mai nou China sau chiar alte tari cu economii emergente, precum Brazilia ori India ? Pe deasupra, mai este si criza economico – financiara globala, cu toate implicatiile ei in activitatea socio-umana in ansamblul sau. Legat de analiza pe care o facem noi, nu se poate sa nu sesizam ca aceasta criza, dincolo de gravele probleme pe care le-a generat si le lasa in urma ei, are totusi meritul de a fi scos la lumina multele carente ale Uniunii Europene, pe care le pomeneam anterior. (va urma)
Ec. dr. Marius STOICESCU
