Florin Tănăsescu
Parcă niciodată n-am fost atât de singur pe drum.
Uneori, vorbesc cu mine. Să-mi țin de urât, nu că aș avea ceva pe conștiință.
„Ultimul lucru de care trebuie să aveți grijă în viața asta este conștiința. E timp și pentru ea, dar nu acum. Mai târziu, poate”, mi-au spus vremurile.
Mă gândesc că ea, conștiința, îmi va da un semn. Cred că îmi va flutura chiar o batistă, să o recunosc.
Sau poate va sta la aeroport, în autogară sau în vreo stație purtând o pancartă: „Pe mine mă cauți!”.
În fine, n-am chef de dileme acum. În cale îmi sar reclame. „Cum să faci bani stând acasă”. Mă tentează.
La doi pași mai încolo, stă scris: „Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați să aveți remușcări.” N-am!
Mulțumit, îmi aprind o țigară.
Așa, din senin, mi-aduc aminte cum își suflau condamnații, pe vremuri, fumul… Din gură în gură.
Mi-e scârbă. Cui nu i-ar fi? Ce dacă erau nevinovați? Un minimum de igienă nu strică.
Altul – de ce mă duce pe mine gândul la pușcării? – a fost botezat pe șest, cu o cană de apă turnată în cap. Steinhardt îl cheamă.
Altul a zis „Să nu ne răzbunați!”. Băiatul ăsta, Vulcănescu – a murit tot în închisoare. Și tot nevinovat.
În fine, se mai întâmplă și lucruri d-astea.
Nedumerirea mea e cum stă treaba cu iertarea.
Prost trebuie să fii!
Îmi spun în gând, mulțumit: „N-am văzut nicăieri, pe nimeni, cu vreo pancartă cu *Eu sunt conștiința*. Poate că nici nu mai există pe lumea asta”.
Mă enervează un câine. Îi frig una-n bot. Mă bufnește chiar râsul. Pe vremuri, unii aveau dileme: „Și acum te-ntreb pe tine/Care-i om și care-i câine?”.
Naivă mai era lumea, zău așa!
Prost a mai fost și câinele ăla care a urlat în noapte, la Paris, când a murit Enescu.
Așa, și? A mierlit-o în „Orașul Luminilor”, nu într-un dispensar comunal.
A murit singur, dar uite că are și un festival care îi poartă numele !
Prilej să-și etaleze cucoanele toaletele, politicienii – papioanele, secretarele – botoxurile.
Nu toți, nu toate, dar aproape…
Merg pe drumul meu.
În stânga mea, pași. În dreapta de asemenea.
Pași, nu urme…
Nu eram, așadar, singurul care mă îndreptam spre…
Spre niciunde. Conștiința nu flutură batista.
Încotro mergem?
Și dacă ne-nvârtim în cerc, ca deținuții scoși la plimbare?
Și dacă nu vom fi grațiaţi până când nu vom face pace cu trecutul nostru?
Și dacă tot așteptând să ne fluture, conștiința, batista, am învățat să fim singuri?
