Sfântul Eftimie cel Mare a trăit în secolul al IV -lea, pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina (Armenia), din pântece sterp şi neroditor. Numele său înseamna în limba greacă „voie bună”.
La vârsta de 29 de ani ajunge la Iersualim şi se nevoieşte într-o peşteră. Aici a săvârşit nenumărate minuni: a hrănit 400 de călători, în timp ce nu avea pâine nici pentru zece persoane; a deschis porţile cerului, tămăduind pământul de nerodire şi a făcut posibil, cu rugăciunea lui, ca multe femei sterpe să aibă copii.
Sfântul Eftimie a fost şi un mare apărător al dogmelor bisericeşti. Luptă împotriva lui Nestorie, iar pe Chiril al Alexandriei îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Recunoaşte cele două naşteri ale Fiului, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maica, cu trup însufleţit; mărturiseşte că în Hristos sunt doua firi -dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.