Lucian Avramescu
Ceasul trezirii mele s-a defectat și, deschizând ochii la trei noaptea, fără șansa întrevăzută de a adormi la loc, m-am apucat de scris. Buni zori, celor care vă veți trezi mai încolo sau, fiind pe altă parte a planetei, lucrați, vă plimbați sau, de ce nu, trăiți nostalgii.
Tânăr ziarist fiind la Rm. Vâlcea, pe când aveam douăzeci și un pic de ani, beneficiam de o rubrică sâmbăta, de scriitor, îngăduită de redactorul șef Gheorghe Cârstea, care mă angajase cu toate că mă prezentasem la el pletos și ținea la mine. I s-a părut, după trimiterea de probă în teren într-o după-amiază să aduc un reportaj și eu am adus trei, că a găsit în mine, îl citez, ”un talent jurnalistic excepţional”.
Relatam din ceapeuri, hidrocentrala de la Lotru, în construcție, dar sâmbăta scriam despre Arnota, Mănăstirea Dintr-un Lemn, poezia învolburată a Oltului la Cozia, casa lui Anton Pann, mormântul fără trup al Brâncoveanului la Hurezi.
Rubrica mea, singura de autor din ziar, se chema ”Memoria inimii” și a devenit cea mai cu drag lipită între coperți carte a mea de tinerețe. S-a numit ”Transplantul de albastru” și am găsit-o, cu noroc, la cineva, fiindcă eu, tot cadorisindu-mi cărțile, pe primele nu le mai am.
Ei bine, acolo am scris și o poveste care se chema Nostalgie valahorum. Prin veacurile de mijloc, niște țărani români au fost tocmiți de un rege de prin țările de Nord lefegii cu sabia într-un război scurt. Li se promitea, dacă luptă bine, bani să-și cumpere pământ, visul suprem al lucrătorului cu plugul și sapa. Azi visul suprem al urmașilor e să-l vândă și să scape iute de el.
Țăranii ăia valahi s-au dovedit căliți în marșurile lungi, rezistenți la intemperii, vânjoși luptători. Numai că războiul se tot lungea și iar se lungea, iar ei nu mai reveneau acasă. În taberele de sub cerul gol erau văzuți cu ochii triști, privind spre stele. Apoi au început să se stingă, unul câte unul, fără ca doctorul armatei regale, un suedez, să afle cauza și să indice numele bolii. Până la urmă și-a dat seama că românii ăia se stingeau de dor de țară iar în jurnalul lui a notat o boală pe care n-o mai întâlnise în cariera lui și pe care a numit-o nostalgie valahorum.
Citind zinic, cu atenție și încântare, comentariile voastre la textele mele, găsesc de la cititoare, fiindcă tot femeia râmâne supremul simbol al candorii și nostalgiei, răvașe venite din Spania, Italia, necunoscute orașe engleze, Americi. Dând acces pe o hartă care arată cine mă citește în clipa aia, văd uimit puncte clipocind pe diverse părți ale planetei, unele departe tare de mioriticele noastre coline. Sunt simptome ale dorului de România. Chiar dacă o duc bine acolo, sfoara groasă a unor amintiri, ca un odgon de vapor, îi ține, pe mulți dintre noi, legați de locul în care s-au născut.
Eu m-am tras la Sângeru, unde am văzut, cum zic în limbajul profesiei, lumina tiparului, ca un urs rănit care, cu ultimele puteri, se întoarce în stâncăria sau grohotișul unde l-a fătat ursoaica.
E noapte, prin geam văd stelele presărate ca un mălai mărunt și des pe cer, semn că e senin și frig. Soba e încinsă de aseară, iar ieri, un bun prieten de la București, mi-a făcut surpriza să vină la Sângeru, cu doi băieți zdraveni, angajați ai firmei lui, să-mi prepare lemne de iarnă. Mi-a interzis să fac ceva și, coborât din Jeepul lui de ultimă generație, a încălțat cizme de cauciuc și a lucrat toată ziua cot la cot cu ei.
Se poate trăi frumos încă pe aici. Mai sunt contaminați de nostalgie valahorum tinerii care visează să se facă mari pentru a pleca iute în El Dorado? Eu cred că da. Acea primă gură de aer pe care o tragi în piept la naștere lasă în tine ceea ce eu am numit amprenta cosmică și de care nu te scapă nicio chirurgie pe suflet. Buni zori, oriunde v-ați găsi în lume, dragi prieteni!
18 octombrie 2020, Sângeru
