Lucian Avramescu
Am trăit un an, chiar un an și ceva, în care, domniile voastre ați îngăduit și suportat confesiunile mutului care singur nu-și putea învinge disperarea. Împreună am reușit. Biletul de externare din plâns, iscălit de voi și confirmat de mine că sunt de acord cu toate riscurile operației pe lacrimă deschisă, a plecat la tipar în noaptea asta în forma pe care, literar, o cred potrivită să fie carte. Se cheamă, cum știți, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”.
M-am sculat, la șase fix, ca mereu fără sonerii, ajutat de un orologiu din mine care și-a confirmat în ani precizia, cu gândul să vă spun Buni zori! Așa ne-am salutat și până acum la cafeneaua noastră, un fel de Capșa de la Sângeru, care a adunat privilegiul prieteniei, cultul candorii, bucuria de a respira clipele când lumina dă brânci întunericului de pe dealurile învelite în frunze de aramă.
Primul lucru notabil făcut ieri a fost să-mi reiau colindatul prin cătune în căutarea vechimii satului românesc. De anul trecut am început o secțiune care îngăduie lângă piatră, lemnul și fierul, sculele vechi ale tâmplăriei, clopotele de stână purtate de berbeci, putineiele de bătut laptele până iese untul din el și altele neștiute și nebănuite, fiindcă anii mei de copilărie nu le-au atins decât pe cele din preajmă.
Am ajuns la Tisa, la un nene din neamul Smărăndoilor care s-a făcut ungur. Adică s-a însurat acum 28 de ani cu o unguroaică și s-a măritat la nevastă, lîngă lacul Balaton. Au trei copii acolo, două fete și un băiat care încerca performanța de a deveni fotbalist. După un infarct pe stadion, nu l-am mai lăsat, spune Viorel Smărăndoiu, cu tristețe în glas.
I-am pus întrebări pe colile luate cu mine, de acasă, iar el mi-a răspuns la toate cu voce binevoitoare. Stăteam amândoi în atelierul de tâmplărie al unui străbun care a fost și tâmplar și cismar.
Și cum ți-e unguroaica? Păi dacă vreți o vedeți! Și strigă în ungurește gyere ide (știam și eu, din studenție, fiindcă am avut și colege unguroaice, vino încoa să te pup, o expesie mai lungă. Dar nu transcriu să nu iasă altă trăsnaie) și din casă vine iute femeia, de vârstă medie, care a preschimbat în ungur un român din Tisa. Smărăndoiu își ceartă câinele tot în maghiară. Câinele, în lanț, o latră pe Giorgiana care încearcă zadarnic să-l îmbuneze. Își face datoria, concluzionează ea împăciuitoare, iar nevasta ungurului din Tisa cere soțului traducere. Vorbesc între ei, cei doi soți, pentru a conveni un preț. Îmi spun unul. Eu scriu pe hârtie altul, un pic mai mic, adăugând că Muzeul e donat satului și Europei în care intră și districtul Balaton.
Iau niște fleacuri, între care o rindea și un țăruș din fier, înfipt într-un țăruș de lemn pe care se batea coasa. Scula, necesară cosașului, o poți purta în buzunar. El voia să-mi vândă o căruță, dar eu am avut într-o magazie 24 de căruțe dezmembrate, din vremea când bunicul ducea lungi caravane cu vin și țuică la București. Le-am dat degeaba unui oltean, neam cu fosta nevastă, în vremea când nu bănuiam că voi face la Sângeru cel mai mare Muzeu al Pietrei și al vechimii românești.
Cu cine vorbești acolo, la Balaton, românește? Am scris la poartă întrebarea pe coală, despărțindu-ne de omul venit să partajeze tot cu frații și să vândă partea lui de casă și pământ.
Cu nimeni!
Copiii nu știu decât limba maternă, concluzionez eu. Limba paternă s-a pierdut între Tisa și Balaton.
Dinsus de casa lui Smărăndoiu, disputată între frați, trecând prin partaje și măsurători, este splendida pădure Călugăreasca. De sub ea iese un izvor mic devenit cișmea. Drumeții își umplu de aici bidoanele și sticlele din mașini, pentru a bea la oraș apă care iese din sufletul de sub pădure al pământului pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.
Se luminează, iar eu mi-am reluat îndeletnicirile. Prima e cea de a vă spune, vindecat, sper, definitiv de lacrimă, Buni zori!
Să aveți ziua cu împlinirile îndelung visate și să vă apere norocul – fiindcă el mai funcționează – de bolile fără nume care bântuie planeta albastră!
