Giorgiana Radu

Risipiţi suntem în lume. Şi risipitori adesea. Răbdători în suferinţă, atunci când vitregiile ne cercetează. Neclintiți în împlinirea unui țel, când ne dorim cu adevărat izbânda. Punctuali, mai puțin, dar defectele le-aș lăsa deoparte astăzi. Se vorbește destul de mult despre ele.

Românii, plecați să-și încerce norocul, să-și câștige existența în alte țări mai calcă și strâmb, dar în general fac treabă bună. Munca lor îi mulțumește pe angajatorii străini. Sunt harnici, supuși, rezistenți. Mulți se iau mai în serios acolo decât o fac acasă. Câștigul îi motivează. Unii dintre ei fac munca de jos ani la rând. Sunt alții care biruie și-și clădesc propriul business.
Un tânăr, plecat în Anglia, la douăzeci și un pic de ani, cu câteva sute de euro în buzunar, e un astfel de exemplu. A lucrat mai întâi la o fermă de păsări. Îi era asigurat doar dormitul. O cameră micuță, spune mama lui, abia de avea loc să se miște pe lângă pat. Erau zile când mânca 20 de ouă crude pentru a-și asigura necesarul de hrană. Prima localitate, de unde își putea procura alimente se afla la 15 km distanță, pe care trebuia să-i parcurgă pe jos. Și oricum, banii erau puțini, trebuia rânduiți cu parcimonie. Când însă făcea acest traseu, mai compensa cu mere. Meri mulți se găseau în drumul de la fermă spre magazin.
A rezistat cât a putut acolo, după care și-a încercat norocul la o firmă de curierat. I-a mers bine, șefii îl simpatizau, l-au sprijinit plătindu-i frecventarea unor cursuri. Acum, la 27 de ani, are propria afacere. Studiază. Și-a clădit o familie. Are o fetiță de doi ani și jumătate, căreia, probabil, îi va povesti despre România, atunci când va mai crește. Limba română o va învăța cu certitudine de la bunica, pensionară, care va merge să-i sprijine în creșterea copilului.
Izbânda acestui tânăr este una dintre multele reușite ale românilor pe meleaguri străine. Drumul a început, așa cum începe mai mereu, anevoios, urcarea a fost lentă, dar perseverența și dorința de a birui aduc rezultatele scontate.
Împlinirea în Anglia, Spania, Italia, și alte țări pe unde sunt împrăștiați concetățenii noștri, este binevenită pentru ei și o pierdere imensă pentru țara noastră. Acești oameni care-și clădesc viața acolo, greu se mai întorc acasă, sau deloc.
Dar, atâta timp cât le e bine, de ce să le plângem absența? Sigur că satele-s pustii, forța de muncă lipsește. Vina nu e a celor ce pleacă, ci a celor care nu știu, sau nu fac nimic să-i oprească.
Așadar să ne bucurăm pentru reușitele lor.