Luiza Rădulescu Pintilie 

 

Astăzi e ziua în care ne aducem aminte de toţi cei ai noştri plecaţi la Ceruri, în lumea cea fără de dor . Cum scrie în cărţile sfinte, sunt „Moşii de vară”, ziua de pomenire a creştinilor „care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri” pentru care în biserici se înalţă rugăciuni: „Odihneşte-i, Doamne (…), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Tălmăcită din greceşte, e „Sâmbăta sufletelor”, iar în tălmăcirea sufletească a fiecăruia dintre noi nu se poate să nu dăinuiască pe undeva, măcar din vremea copilăriei petrecute la bunici, ori din aceea a lucrurilor văzute şi trăite în casa părintească, amintirea sărbătorii cu ulcele împodobite, la tortiţa rotunjită din lut, cu cireşe roşii, cu trandafiri, iasomie mirositoare ca în Rai şi fire de busuioc, cu orez fiert în lapte dulce, stropit uşor cu praf de scorţişoară sau cu păsat galben, ca soarele, aşezate – cât încă nu s-a risipit căldura fierturii, potolită mereu cu învârtirile, doar în mersul acelor de ceasornic şi în rugăciunea spusă în gând, a lingurii de lemn- în „palma” cea verde a frunzelor de viţă-de-vie.
Fără a pătrunde cu totul înţelesurile acestei zile ce precede duminica Rusaliilor – una dintre cele mai mari sărbători creştine, ţinute de pe vremea sfinţilor Apostoli – am aşteptat-o în fiecare an, cu un fel de nerăbdare, uneori întrebând când vine- iar obiceiul acesta nu l-am pierdut nici azi- de când i-am descoperit întâia dată, copil fiind, în casa bunicilor mei , întreaga rânduială. Aproape înainte de a se lumina de ziuă, se răspândeau în toate odăile mirosul orezului fiert la foc domol, ca să nu se lipească, şi cel al florilor păstrând încă roua cerului. În târnica rotundă, împletită din răchita galbenă de la poartă chiar de bunicul meu, erau bucheţele de fructe dulci, legate cu aţă, fără nod, culese dintr-un cireş bătrân care îmi părea ori de câte ori îl priveam că uneşte pământul cu cerul şi că, dacă nu mi-ar fost frică să urc până în vârful scării mai mereu sprijinită de trunchiul cu coajă groasă, chiar aş fi putut atinge cu mâna vreun nor. Alese cu grijă, frunzele de vie erau trecute sub picuri de apă curată şi aşezate, una lângă alta, pe coala de hârtie albă ca neaua.Ulcelele aveau, pe smalţul verde, maro, alb sau crem, ca untul, fie flori pictate, fie brâuri de dungi, închipuind firul vieţii omeneşti. Existau căni frumoase din porţelan, ceramică sau sticlă şi, chiar dacă îi plăceau, pentru ziua moşilor de vară bunica mea, Lina Anghel, nu alegea decât vase de lut fiindcă, îmi spunea, aşa pomenise de când se ştia şi-apoi şi oamenii sunt făcuţi din pământ şi tot acolo se întorc când li se sfârşeşte „aţa”. Dacă împărţea şi păsat, din porumb măcinat la moara satului, îl aşeza totdeauna în strachină de pământ şi punea alături doar lingură de lemn. Vase mai „de lux” şi linguri din inox împărţea la alte sărbători, de Moşi – niciodată…
De aceea, în anii de liceu, la Ploieşti, mă ruga să îi cumpăr cele mai frumoase ulcele şi străchini şi nu am să uit niciodată cum, cercetându-le cu privirea atent, le întorcea ,uşor, cu toată bucuria , pe o parte şi pe alta, atingându-le, ca o mângâiere, modelul şi-apoi cum, luminându-i-se deodată şi mai mult tot chipul, se declara mulţumită. Şi bucuria devenea şi mai mare când, împărţind prin sat, câte cineva spunea bogdaproste, sufla în lumânare şi adăuga:”Dumneata aduci mereu pomana în vase frumoase de ţi-e drag să mănânci”.Se întorcea atunci împăcată şi, cum îi plăcea să spună, „uşoară ca fulgul”.Apoi, se închina mulţumită că a ajuns şi acea zi şi promitea că, şi moartă de-ar fi, tot o să respecte sărbătoarea Moşilor de vară! Nu am uitat şi nici nu am să uit vreodată toate acestea ce mi se păreau că fac parte dintr-o frumoasă poveste. Scrisă cu acelaşi creion chimic cu care scria pomelnicul pe care îl aşeza cu grijă, în buzunar, lângă banii de liturghie, ca să nu uite când mai mereu pe grabă pleca la biserică. Ca pe o poezie spunea la sfârşit toate numele scrise, ca să nu uite vreunul, din care mi le mai amintesc doar pe cele ale mamei şi ale soacrei sale, cărora le făcea pomeni, şi pe cel al copilaşului pe care îl pierduse, răpus de vărsat. Mă uimea de fiecare dată cum la sfârşit îşi făcea o cruce mare şi spunea, „cu tot neamul lor cel adormit”, adăugând că ar fi mare păcat să fie uitat cineva. Şi cât o duceam până la poartă ori, când mă lua cu ea, până la bisericuţa din vale, pe care o vedeam din curtea casei, mă lămurea de ce pe hârtia ruptă dintr-un caiet păstrat bine îi trecea, cu litere citeţe, pe toţi cei plecaţi, încât să-i citească preotul, să-i pomenească şi să se roage pentru odihna lor cea veşnică. Apoi, cum nici eu nu am mai uitat niciodată de atunci, nici ea nu uitase ce îi spuseseră cei mai trecuţi prin viaţă: cu câteva zile înainte de Moşii de vară, cei adormiţi s-ar trezi şi ar zbura, ca păsările cerului, într-un loc anume, numit „Valea cu dor” , singurul unde şi-ar aminti de unde vin şi unde ar găsi pomenile făcute pentru ei. Iar cine nu găseşte nimic, mai spunea bunica, aproape plângând, strâng puţină ţărână în poală şi s-ar întoarce în sălaşul fără de viaţă şi fără de dor. Câteodată chiar plângea şi-şi ştergea lacrimile pe furiş… Şi când se închina de mulţumire că a ţinut-o Dumnezeu sănătoasă să nu-i lase pe cei din neamul său nepomeniţi, nu uita nici să îmi spună că toate femeile care cinstesc, an după an, Moşii de vară, vor avea mereu sufletul tânăr şi nu vor îmbătrâni la fel de repede precum cele care se ofilesc ca florile de câmp. Ori precum florile şi crengile de tei, pe care le lua în ziua Moşilor de vară la biserică, să fie sfinţite, fiindcă ştia din vechime că alungă răul şi relele, bolile abătute peste oameni şi grindinile ce ameninţă grădinile .Iar dacă stau bine să mă gândesc, chiar şi când a îmbătrânit, chipul bunicii Lina nu şi-a pierdut niciodată blândeţea, iar obrazul i-a rămas până la sfârşit neted şi alb, chiar dacă muncea în arşiţa câmpului! Nu mai îmi amintesc dacă era adevărat că atunci când ploua în ziua Moşilor de vară câmpurile chiar rodeau mai bogat, dar nu am niciun dubiu că bogăţiile sufleteşti adunate din toate cele scrise în sfinte Scripturi, dar şi din legendele şi poveştile deprinse în trecerea-i prin viaţă şi aşezate atât de frumos în felul de a fi al bunicii mele- şi al celor multe aidoma ei, ţărănci crescute şi trăitoare curat , nu în habotnicie, ci în luminoasă viaţă, deprinzându-şi astfel copiii şi nepoţii- au fost multe şi se dovedesc şi fără mai de preţ prin trecerea timpului.
Bogăţiilor acestora le spunea bunica mea daruri date oricărui om de Sfântul Duh şi le număra deodată cu cele zece degete de la mâini: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Şi mai zicea bunica, aproape ca pentru sine, aşezând în coşul cu care pleca să împartă „ de sufletul” celor duşi : „Cine dă, lui îşi dă“, iar apoi, tămâind, adăuga aproape mereu la fel: se bucură şi Dumnezeu că din rodul pe care tu l-am primit de la El faci pomană pentru cei care nu mai sunt şi împarţi celor care poate n-au. Şi-avea mereu grijă să bată măcar la uşa unei singure case cu mulţi copii şi cu griji şi mai multe !
…Se citesc astăzi în biserici pomelnicele -Maria, Gheorghe, Vasile, Leanca şi alte şi alte nume ale celor duşi, cu tot neamul lor cel adormit şi plecat, ştiut ori neştiut, în lumea cea fără de dor …Ulcelele din lut aşteaptă să li se pună la tortiţă cireşe şi trandafiri, iar frunzele de viţă-de-vie, să simtă căldura orezului fiert în lapte dulce… Frumoasă legătură între lumea cu dor şi cea fără de dor! Între noi şi cei care ne-au dat nu numai rădăcini, dar ne-au sădit în suflet şi seminţele florilor rare ale iubirii de locul din care ne tragem şi de oamenii din care venim … Amintindu-ne , din când în când, şi frumoasa pildă a frunzei care, întrebată ce este , a răspuns simplu, fără ezitare, că este o frunză, iar când i s-a spus că nu poate fi doar o frunză fiindcă miroase atât de frumos a trandafir a răspuns din nou: am stat cândva lângă un trandafir. Şi ieri, şi azi, şi mâine, stăm fiecare dintre noi, frunze în calea vântului vieţii ce suntem, lângă un trandafir!