Florin Tănăsescu

 

Ceea ce avem în comun şi noi, şi ruşii, domnilor studenţi de la Facultatea de Criminologie, este o Isadoră. O Isadoră moartă,  nevasta unui rus, strangulată de un şal, şi o Isadoră – Românie, încă vie.
Impresia generală, la cursul de „Cum să omori o ţară, cum să sugrumi un neam „, era că profesorul a luat-o razna. Studenţii schimbau priviri cu subînţeles: „Ce naiba avem noi în comun cu ruşii? ”
Nestingherit, profesorul continuă: „Astăzi, vom pune accentul mai mult pe Isadora- Românie. Încă vie”.

– Dacă Isadora-Românie este încă vie, spuneţi-ne CV-ul celei strangulate!
– Era o dansatoare de pe o altă planetă. Mă rog, continent. America. Excentrică, vorbeşte lumea. Din nefericire pentru ea, nu a prins vremea rockului. Nu a fost nici la Woodstok, să cânte precum o altă nefericită, Janis Joplin: „Cry baby, cry”. Plângi popor român!
Isadora a murit strangulată de  o eşarfă, purtată la gât.  I s-a înfăşurat pe roata maşinii.  A târât-o sub ea. Dansatoare celebră, a fost amanta/nevasta unui alt nebun. Serghei Esenin. Un biet poet.
– Ăsta  era, român?
– Oarecum. Dacă luăm în calcul versul „Am fost crâng părăginit pe loc”, e clar că vorbea despre România. Dacă analizăm „Râde pân’ la lacrimi clopoţelul”, cu siguranţă, nu!  A fost rus, a fost neamţ, a fost francez. A fost orice altceva.
– Şi ce-avem noi, românii, în comun cu dansatoarea moartă?
– Isadora-Românie are şi ea la gât ceva. Nu o eşarfă. O funie. Dansează şi ea. Dar, cum îi dictează alţii. Şi a uitat ce mai înseamnă demnitate. Habar nu mai are ce e aia poezie. Isadora-Românie se mulţumeşte cu raţia de libertate, condamnată de noua istorie. Fiindcă, să fim corecţi, după 30 de ani nu mai e cazul să dăm vina nici pe ruşi, nici pe americani,  că ne-au  schimbat. Nici pe Isadora, nici pe Esenin. Doar că am mai putea învăţa ceva de la ei.
– Ce-am puteai învăţa de la ei? Să fim, cum zice gura lumii despre dansatoare, un pic mai nebuni? Un pic mai săriţi de pe fix?
– Decât o fată cuminte, da! Decât o Cenuşăreasă eternă, răspunsul e tot da! Decât o Fefeleaga contemporană, trasă de un Bator neghiob – vedeţi, se poate schimba şi istoria, totul este să vrei –  răspunsul este, iarăşi,  da!
Ora de „Cum să omori o ţară, cum să sugrumi un neam” s-a terminat. Se-aude cum plânge, nu cum „râde pân’ la lacrimi” – clopoţelul.
E pauză. Pe  loc repaus stă Isadora-Românie, cu gâtul în frânghie. Nu în eşarfă.  Nu stă, ca dansatoarea, în maşină. Stă pe o biată codirlă de căruţă.
E pauza de 30 şi ceva de ani, în care Isadora – Românie  se amăgeşte că tot răul de la „Donul liniştit” se trage. Un neadevăr mai mare ca ăsta nu poate să-l cuprindă nici un continent. Continentul american, unde s-a născut Isadora Duncan. Excentrică şi liberă.
E pauza în care Isadora-Românie, încă vie, l-ar putea citi pe Dostoievski. Ar avea la ce reflecta: La „Ämintiri din casa morţilor”.
– Domnule profesor, Dostoievski este român? Vorbiţi de funie în casa spânzuratului, cumva?
–  Din păcate, da!
Cry, baby, cry!, stigă  Janis Joplin,  spre-o gură de rai…