Florin Tănăsescu

 

În faţa Tribunalului Poporului apare, în calitate de inculpat, nimeni altul decât Darie, fiul lui Zaharia Stancu si al unei Românii minţite. Martorii – adică vechii ciocoi, schelete ambulante deshumate prin ordonanţe prezidenţiale – stau sprijinite de pereţii sălii/ ţării pestilenţiale.
Darie, care la o adică poate fi si un personaj de-al Agathei Cristie sau, de ce nu ?, eroul unui film lacrimogeno- indian, nu-i condamnat încă. Sala (poporul), stă în poziţie de drepţi şi ascultă, cu capul plecat, capetele de acuzare ale judecătorului. Pupitrul magistratului e dat cu lac. Pe el se află o Biblie, dăruită, în marea ei mărinimie, chiar de Patriarhie.
Repetăm, Darie, şi nimeni altul, este inculpat!

– Omorul, treacă – meargă, s-a prescris. Chiar dacă “Dosarul Mineriadei” s-a redeschis, rămâne – nu-i asa, dom’ procuror? – nedezgropată întrebarea „ Cine a tras în noi, 16 – 22”? Dar tu, inculpat ? Da, da, tu Darie !, de ce te-ai dat lovit? De ce-ai minţit ? De ce te-ai văicărit că botniţă boierii ţi-ar fi pus ? Nu ne duci pe noi de nas aşa uşor!, tună şi fulgeră domnul judecător.
-Onorată instanţă, mult păcălit popor, iertarea voastră o implor ! Pot fi, cel mult, complice la ceea ce taică-miu, numitul Stancu, fie-i ţărâna vândută arabilor uşoară ! – a făcut din mine: o victimă închipuită. Dar domnul avocat din oficiu poate să confirme că îndemnul “ Să nu uiţi, Darie !” mi-a convenit. Mi s-a potrivit, ca să zic așa, ca o cătușă. Scuzaţi, ca o mănuşă. Dar, poporul, domnul magistrat şi stimată asistenţă prezentă aici şi acum, în ţara asta, la procesul meu – aşa usor au fost duse de nas ? Atat de lesne au fost şi sunt trombonite ? Chiar atât de naivi să fie ?, întreb și eu, în numele lui Dumnezeu !
Rumoare-n sală. Generaţii întregi care-au umbalt „Desculţe” prin ţară, generaţii care-au rostit, Românie, “Ce mult te-am iubit”, înfierează cu mânie proletară a inculpatului ocară. Ba, câteva babe cu frică de partid – scuzaţi – de Dumnezeu – se reped la amintita Biblie dăruită, în marea ei mărinimie, de Patriarhie – şi dau s-o pupe !
– Cei chemaţi, iesiţi, cei chemaţi la judecata asta, ieşiţi !, ordonă magistratul care are banderola de protestatar pe mâna stângă. Cum vă permiteti să v-apropiaţi de lucruri sfinte ?
Jumate din ţară – generaţia irosită, generaţia trombonită – iese din sală. Cealaltă jumătate – copiii primei serii de daţi afară stau încă pe locurile lor, dar cu gândul să plece. Să plece din ţară.
Procesul continuă.
– Darie, smintitule ! Darie, victimă închipuită a vremurilor de tristă amintire, sperjurul nicicând nu se prescrie. Mai repede promisiunea electorală neonorată sau o greşelă de exprimare gramaticalo- guvernamentală, ori un furt de tablou, în cimitir pitit… Dar tu cine eşti ? Un pârlit. Un pârlit ce-ngroaşă rândurile unui neam răstignit.
Liniste-n sală, liniste-n ţară. Juriul se retrage pentru deliberare, nu înainte de a întreba: „Darie, ce ai de spus în apărarea ta ? Ştii, teoretic, în sala/ ţara asta, ultimul cuvânt îl are inculpatul”.
– Aş vrea, dacă se poate, să recitesc o carte scrisă tot de tata “Jocul cu moartea” !
Juriul se retrage şi deliberează. Revine a treia zi după Scripturi şi decretează:
– Darie, esti obligat să uiţi de botniţă. Iar ca pedeapsă complementară, să urci, de trei ori pe zi, într-o turlă şi să tragi clopotniţa.
Iar de atunci, clopotul tot varsă lacrimi pentru ţară. Darie, ca mai întreg poporul, s-a pocăit. Cât despre vreo recidivă, gen “Să nu uitaţi Darie vremurile de azi !”, nimeni n-a auzit.
Poporul, cu frică de Judecata de Apoi, a amuţit.