Luiza Rădulescu Pintilie

O dimineaţă umedă şi ceţoasă a căzut, ieri, peste localităţile de pe Valea Teleajenului. S-a luminat mai greu, roţile maşinilor lăsând dâre prelungi pe asfaltul ce leagă comună după comună de Ploieşti, iar siluetele celor care se îndreptau la pas, încolo şi încoace, apărând dintr-o dată după cortina groasă de aburi. La fel a apărut şi trecătorul căruia i-am văzut mai întâi un pantof. Iar când, privind pe geamul maşinii oprite, mă aşteptam să văd întregindu-se, acolo, pe potecuţa de la marginea aglomeratului drum, imaginea celui care mergea încotro pornise am zărit, total neaşteptat, pasul … piciorului de lemn. Am ridicat ochii şi l-am petrecut cu privirea, câţiva metri, până a dispărut, pe bărbatul aproape fără vârstă, nici tânăr, nici bătrân, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab. Un om obişnuit şi, totuşi, neobişnuit în mersul lui normal, neaplecat, nesprijinit în vreo cârjă ori vreun baston, nelegănat, netârşâit, cu un pantof şi un picior de lemn, dezgolit complet din strânsura de metal de la genunchi până jos. Deloc complicată în alcătuirea ei, proteza pe care se sprijinea, îndoindu-se la nouăzeci de grade, bontul piciorului pe care îl avusese cândva, părea cioplită direct dintr-un trunchi de copac, e drept şlefuit de asperităţi şi apărat la întâlnirea cu drumul de un capac rotunjit metalic. Nu ştiu de unde venea bărbatul şi nici unde şi de ce se ducea. Nu ştiu nici dacă îl dureau sau îl oboseau paşii făcuţi, fiindcă nu trăda nimic din toate acestea.
Dacă în ceaţa dimineţii nu l-aş fi văzut atât de aproape şi nu i-aş fi observat piciorul de lemn, nimic nu mi-ar fi atras atenţia. Atât de fireşti erau mersul şi imaginea unui om care, în dimineaţa primei zile a săptămânii, se ducea hotărât acolo unde avea de dus de parcă urma să „ponteze” vreo cartelă care arată cine ajunge la timp şi cine nu. Nu inspira milă, ci dimpotrivă o forţă şi o demnitate care mi s-au părut a fi cea mai pătrunzătoare lecţie pentru fiecare dintre noi, cei care ne plângem şi pregetăm adesea în faţa drumurilor pe care le avem de făcut, ca oameni întregi, cu două picioare şi doi pantofi! Sigur, pot să ne chinuiască oricând dureri de picioare mai mult sau mai puţin insuportabile, pot să ne „ bată” ori să ne „roadă” încălţările, putem păşi greu pe tocuri, ne pot împovăra alte şi alte slăbiciuni. Dar, să recunoaştem, ne putem sprijini pe două picioare propria greutate şi greutatea mersului nostru pe drumurile vieţii! Iar dacă ne alegem şi pantofii potriviţi, nu ne rămâne decât să pornim încrezători la drum. Aşa cum nicio pasăre nu se teme vreodată că s-ar putea rupe creanga pe care se aşază fiindcă are încredere în aripile sale ! Şi la fel cum mi s-a părut a avea încredere nu numai în piciorul său bun , ci şi în cel de lemn, trecătorul apărut din ceaţa dimineţii de ieri, cu tot cu lecţia lui de viaţă atât de vie…