Luiza Radulescu Pintilie

E de ajuns o singură privire în jur ca să vezi că, supăraţi pe viaţă şi pe vremuri, împovăraţi de griji şi de neputinţe, cei mai mulţi dintre noi suntem într-o continuă aşteptare a ceva care să ne aducă un pic de linişte, un strop de bucurie, un plus de echilibru, o rază de speranţă şi puţină alinare. Iarna care încă nu s-a încheiat pare mai obositoare decât altele- fie doar şi pentru că ne-am dorit prea mult să fie mai aşezată decât cele pe care le-am tot trăit în ultimii ani, cu autorităţi prinse mai mereu nepregătite de zăpezile căzute la termen, cu nervi întinşi la maximum în trafic, la ghişee, în spitale, la farmacii, în şcoli, aproape oriunde. Ne stăpâneşte o nerăbdare ce răbufneşte la primul impuls şi , din păcate, nu e zi în care să nu te întrebi “până unde?” şi ”până când?” în faţa unor realităţi revoltătoare, şocante, care se întrec pe ele însele de la o zi la alta. Uneori e de ajuns o singură scânteie, alteori se umple paharul unor lucruri lăsate neterminate de ani buni, sau făcute şi desfăcute prost, în batjocură sau indiferenţă, în numele reformelor, al strategiilor, al alinierilor la norme europene, prin deciziile celor aleşi şi plătiţi să ne conducă. Exemplele sunt multe şi nu există aproape niciun dubiu că oricare dintre dumneavoastră, cititori ai acestor rânduri, aveţi o lungă listă a lor, unele trăite pe viu, altele auzite obsesiv la orice buletin de ştiri ori citite pe prima pagină a oricărui ziar.
Trăim într-un tăvălug şi puţine sunt veştile despre lucruri aşezate, normale, îmbucurătoare, dătătoare de speranţă. Iar când în sfârşit apar, aproape te şi temi să nu ţină doar trei zile, cum spune românul trecut prin ale vieţii şi cum s-a dovedit mai de fiecare dată când viaţa noastră, a tuturora, dădea semne, fie şi firave, că ar intra pe făgaşul cel normal. De aici căutarea, aşteptarea, dorinţa, speranţa unei aşezări durabile, în care legea să fie lege, seriozitatea -seriozitate, adevărul- adevăr, munca-muncă, responsabilitatea-responsabilitate. La fel pentru guvernanţi şi la fel pentru oricare dintre noi, acolo unde trăim şi muncim.
Pluteşte în aer, de câteva zile, un aer primăvăratic. Se apropie anotimpul reînnoirii, al primenirii, al purificării, cel despre care astronomii spun că vine mereu la oră fixă şi are 92 de zile, 2.208 ore, 132.480 de minute sau 7.948.800 de secunde. Personal îi cred pe cuvânt fiindcă niciodată n-am avut rigoarea matematicii ! În schimb, îi dau dreptate fără ezitare înţeleptului care a spus că fiecare primăvară este unica primăvară, fiindcă e mereu la fel şi de fiecare dată totuşi altfel. Nu ştiu să spun nici eu ce ar putea fi acel ceva pe care îl căutăm cei mai mulţi dintre noi ca să ne despovărăm de apăsarea, de nerăbdarea, de nemulţumirile, de frisoanele iernii prin care trecem. Dacă m-ar întreba însă cineva- dar cine să se obosească să mă întrebe?!- parcă aş îndrăzni să spun că, într-o clipă de maximă sinceritate cu noi înşine, am putea denumi acel ceva drept dorul de primăvară. Care nu exclude banii mereu prea puţini, legile mereu prea confuze, autorităţile care ne privesc de sus- deşi noi suntem cei care i-am urcat acolo şi îi mai şi plătim, taxele încă prea multe, propriile limite şi propriile păcate. Ci un dor de primăvară, păstrat de mult în tainiţele sufleteşti, care ne face să putem privi, măcar cât o fugară rază de soare, şi dincolo de toate cele cu care ne luptăm în fiecare zi. Şi să ne bucurăm de o dimineaţă călduţă după atâtea zile cu ger, de primii ghiocei, răsăriţi victorioşi de sub frunzele ude, de asfaltul uscat al trotuarelor eliberate de sloiuri, de ciripitul vesel al păsărilor reîntoarse la ştreşinile cărora li s-a topit dantela îngheţată a ţurţurilor, de cei dintâi muguri apăruţi pe ramurile care aşteaptă verzi frunze şi îmbobociri alb-roze, de mărţişoarele ce vor fi prinse, în prima zi de martie, în dreptul inimii iar apoi încredinţate, după tradiţie, celui dintâi copac înflorit întâlnit în cale, pentru sporul casei, noroc şi sănătate peste an.