NICOLETA DUMITRESCU
O data la patru ani, romanii traiesc magia celor mai nebanuite sperante. Speranta ca vor trai mai bine, ca nu vor mai avea grija zilei de maine, ca se va gasi o solutie ca sa le fie injumatatita factura de la utilitati, ca se vor mari salariile, pensiile si cate si mai cate. Anul acesta este exact anul in care se poate spune <
Insa, cat de multe si de asurzitoare au fost aceste promisiuni! Recunoasteti, insa, ca la momentul cand unele dintre aceste promisiuni erau extrem de gogonate, prima senzatie a fost de tiuiala in urechi? Pana si timpanul era deranjat de cat de mare era zgomotul cu care politicienii aruncau, prin aer, cu ele. Desi campania electorala pentru alegerile locale a trecut de ceva vreme, parca a fost ieri. Si asta deoarece inca se mai simte prin jur mirosul promisiunilor.
Dar, nici n-a trecut bine perioada promisiunilor pentru alegerile din luna iunie, ca, pe faras au fost puse, deja, altele, pentru alegerile din luna noiembrie. Si odata puse pe faras, politicienii s-au si grabit sa le arunce, nu sub pres, ci in aer, ca sa gadile, din nou, urechile romanilor.
Cea mai recenta – majorarea salariului minim, din aceasta toamna, de la 500 de lei, la 540 de lei. Ieri de dimineata, niste colegi de breasla, de la o televiziune, s-au si grabit sa vada ce o sa insemne, in produse, cei 40 de lei, luati in calcul, deja, de seful Guvernului. Nu prea multe. Intr-un lighenas rosu, in care abia daca incapeau, pentru inmuiat, in vederea spalatului de mana, vreo trei tricouri, erau inghesuite o sticla cu ulei de un litru, un borcan de 800 de grame cu pasta de tomate, doua capatani de telina, doua vinete, vreo trei ardei, o rosie si cam atat. Reporterul care facuse cumparaturile nu mai mentionase daca se incadrase fix in cei 40 de lei, mai pusese de la el ceva bani ori ii mai ramasese ceva maruntis, de-o paine. Imaginea ligheanului de spalat rufe umplut cu de-ale gurii, avand in decor o imagine de piata de cartier, nu mai avea nevoie si de alte comentarii. Erau aproape inutile.
Nu stiu, insa, ce pot cumpara cu 40 de lei, o serie de „functionarasi” de prin varful administratiei publice locale. Special am pus ghilimele, pentru ca nu-i vorba despre orice fel de angajati. Nu. Ca un exemplu, este cazul sefului Autoritatii de Control a Guvernului a carui leafa, in 2007, a fost una, cu adevarat, de invidiat – 52.336 lei, adica aproximativ 1.250 de euro pe luna. Dar asta nu este totul. Personajul a primit – gratie competentei cu care a fost inzestrat de cand lucreaza si e platit din banii statului! – si alte indemnizatii pentru munca depusa ca membru in tot soiul de structuri. Cat a insemnat acest plus? A mai adaugat cam peste 3.000 pe luna, adica de 2,5 ori mai mult decat leafa. Sa nu innebunesti cand auzi de asa ceva? Sa nu te doara o asemenea nedreptate? Sa nu-ti tiuie urechile de nervi la auzul unor asemenea nedreptati, mai ales cand e vorba despre angajati ai statului? Degeaba! Lui, celui in cauza, si altora si mai multi ca el, nici ca le pasa. De ce? Simplu! Pentru ca sunt singurii care traiesc, zilnic, imbatati de realizarea promisiunilor facute de politicieni, in campaniile electorale. Noi, ceilalti, ne alegem doar cu mirosul promisiunilor.
